De cand eram mica au existat presiuni asupra mea. Familia, educatoarele, invatatoarea, profesorii si cei care ma cunosc au observat in mine o tanara speranta, o fetita ambitioasa si cu o mare putere si dorinta de cunoastere.
Imi aduc si acum aminte cum am invatat sa citesc. O colega de clasa de la gradinita stia literele si ne citea cat apuca din subtitrarile filmelor de la televizor. M-am dus acasa i-am stresat pe ai mei sa ma invete alfabetul, dupa care citeam singura,noaptea, Pinocchio. De fiecare data cand mi se spunea ca nu pronunt un cuvant corect, ma duceam in camera alaturata si il repetam ori de cate ori puteam, pana cand eram aprobata. Invatatoarea mi-a dat la sfarsitul clasei a IV-a o diploma de merit pentru „cea mai ambitioasa eleva- viitor lider”.
A urmat scoala generala, unde speriata de situatia noua in care ma aflam, am pornit la drum ca o eleva mediocra. In primul semestru notele mele nu erau tocmai la asteptarile parintilor, ori a colegilor ce ma stiau din anii trecuti, cand de fiecare data terminam prima. Am plans, am simtit o enorma presiune asupra mea si m-am ambitionat sa imi depasesc limitele. Am reusit intr-un singur semestru sa imi ajung din urma colegii si sa iau la sfarsitul anului premiul I. Au urmat concursuri, olimpiade, spectacole. Toata lumea avea asteptari foarte mari de la mine, eram eleva care vorbea extraordinar de mult, fara a spune prostii. Citeam carti pe care altii le-ar citi in mod normal in ultimii ani de liceu. Scriam compuneri si comentarii singura. In clasa a VIIIa am devenit presedintele consiliului elevilor, toata scoala ma stia, toti profesorii ma admirau si ma dadeau exemplu. Primul moment in care am dezamagit a fost atunci cand am refuzat sa ma duc la Olimpiada de Geografie. Nu ma simteam pregatita, mi-era frica de faptul ca as putea sa esuez si mi-am primit multe reprosuri din cauza aceasta.
Niciodata nu am fost buna in conditii de stres. Intotdeauna am dezamagit atunci cand stiam ca toti au asteptari de la mine. Prima dovada a fost insasi examenul de capacitate. Olimpica la Limba si Literatura Romana, am reusit sa iau doar 8,25 la examen. Un soc total pentru mama si mai ales pentru profesorul meu. Am depus contestatie si mi-a fost marita nota la 9. Cat am plans si cat de rau m-am simtit in perioada aceea numai eu stiu. Mama era extrem de dezamagita, toti prietenii de familie nu puteau sa creada ca obtinusem note atat de mici la examen. O singura persoana m-a incurajat si m-a facut sa rad din nou, recapatandu-mi increderea in mine. O persoana foarte speciala inimii mele, care pana atunci nu prea imi acordase atentie, tatal meu. A fost singurul, care auzindu-ma plangand la telefon, radea si imi spunea sa ma calmez, caci voi ajunge eu la facultate, iar acolo 9 va fi nota foarte mare.
Am ajuns la liceu. Bineinteles ca debutul a fost similar celui din generala. Aceleasi emotii, acelasi loc in clasament, pana in semestrul al doilea cand mi-am redobandit statutul.
A urmat cel de-al doilea examen important din viata mea, bacalaureatul. Rezultatul a fost ca si prima data mult sub asteptarile mele. De ce mi-a fost mai frica(sa ii dezamagesc pe cei importanti din viata mea) nu am scapat. Doar ca de aceasta data sufletul mi-a fost vindecat de persoane la care ma asteptam mai putin, prietenii mei. De ce spun ca ma asteptam mai putin? Pentru ca am crezut ca le-am inselat asteptarile, pentru ca stiam ce pretentii aveau de la mine si am vazut ce am reusit sa le ofer. Doar ca se pare ca ei m-au inteles. Se pare ca ei si-au dat seama cum sunt eu cu adevarat si ca au realizat ca nu sunt tocmai cea mai rezistenta persoana la stres.
Mi-am dat seama ca am alaturi de mine, persoane mari, foarte mari. Oameni carora le pasa de mine si care au invatat sa ma iubeasca asa cum sunt. Chiar daca din cand in cand imi reproseaza anumite aspecte ale personalitatii mele, stiu ca s-au obisnuit cu mine.
O lume intreaga ma poate judeca si arata cu degetul, ei insa nu o vor face. Ei vor rade alaturi de mine si vor avea in continuare incredere in mine. Ce daca i-am dezamagit o data, ce daca nu am dovedit pana la capat tot ceea ce eu pot, ei ma cunosc si stiu de ce sunt in stare. Ei cred in mine in continuare, iar acesta este cel mai important lucru.
In momentele de fata nu am nevoie de reprosuri, de cuvinte grele si pareri de rau ca mi s-a acordat incredere, ci am nevoie de dragoste si de sustinere. Am nevoie de prieteni.
O lume intreaga imi poate spune ca am dezamagit. O lume intreaga imi poate spune ca nu am fost atat de buna pe cat s-au asteptat ei, dar lumea mea intreaga este alaturi de mine. Lumea mea formata din prieteni stie ca pot si ca aceasta a fost doar o cazatura, ci in niciun caz o prabusire.
Va multumesc! Va multumesc ca ma tineti de mana si ma ajutati sa ma ridic! Va multumesc ca imi sunteti alaturi si ma incurajati sa imi vad de drum! Va multumesc ca atunci cand plangeam disperata spunand ca sunt doar o proasta, o idioata ce lasa impresia de fata desteapta, mi-ati deschis ochii! Va multumesc ca m-ati luat de mana si mi-ati atins sufletul!
Va multumesc ca nu m-ati judecat dupa ceea ce sunt astazi, ci dupa ceea ce pot sa devin maine!
Wednesday, July 8, 2009
Tuesday, July 7, 2009
Stop existing and start living!
Ce am facut? In ce ne-am transformat? Ce fel de bestii si demoni ne domina si ne coordoneaza pasii in viata?
Cum am ajuns in stadiul acesta atat de avansat de degradare sufleteasca? Unde s-a dus omenia? Unde a disparut dragostea? Unde se afla compasiunea? Unde sunt copiii din noi ce visau la o lume de poveste?
Instinctul nostru de supravietuire s-a transformat in instinct de inavutire. Vrem TOTUL cat mai repede si cat mai usor. Calcam pe cadavre, ucidem vise, oameni, plante, animale. Ucidem tot ceea ce inseamna viata, pentru niste hartii pe care oricum nu le luam cu noi dupa ce murim. Ne ucidem spiritul si traim in starea de hoit, inconjurati de putrefactie si duhoare. Nu ne este sila? Nu ne vine sa vomitam cand ne vedem in ce conditii am adus lumea?
Si animalele ucid si plantele ucid, dar la ele totul are o limita. Ele asigura un echilibru, noi asiguram un dezastru. Chiar atat de orbiti suntem de bani incat sa nu ne dam seama ca puterea nu sta in mainile noastre, ci in energia planetei pe care traim?
Pamantul niciodata nu va pierde. Terra intotdeauna isi va asigura echilibrul si daca acest echilibru va fi disparitia rasei umane cu siguranta se va ocupa de aceasta.
Cum putem sa ne complacem in mizerie si dezastru? Unde este frumusetea? Unde este muzica? Unde este arta? Unde sunt oamenii?
Va rog frumos sa imi spuneti!Ii caut, vreau sa ii aduc la viata si vreau sa lupt alaturi de ei. Vreau sa cred ca lumea se construieste pe vise, nu pe cosmaruri. Vreau sa cred ca demnitatea si bunul simt sunt adevaratele valori. Vreau sa cred ca frumusetea porneste din suflet si se raspandeste la exterior. M-am saturat de mere ce arata extraordinar pe dinafara, iar inauntru sunt putrede si mancate de viermi.
Lasati-i pe cei care inca mai vad cu ochii sufletului sa nu isi piarda vederea. Lasati-i pe cei care viseaza si cred sa construiasca. Asa a inceput totul, de la un vis, de la o idee, de la increderea ca se poate. Da, lumea este rea. Da, lumea este cruda. Da, dar copilul din noi inca nu a murit si cu putin efort il putem face din nou sa simta inocenta pe care tot incercam noi sa o seceram din fiintele noastre.
Exista dragoste. Exista si oameni. Trebuie insa sa incepem sa vedem acest lucru in noi, pentru ca apoi sa ni se deschida cu adevarat ochii si sa privim in jurul nostru.
Eu cred ca se poate. Indiferent ce imi vor spune toti “binefacatorii” din jurul meu. Refuz sa imi alterez sufletul. Refuz sa omor copilul din mine care visa ca intr-o zi va vindeca pe toata lumea, care credea in unicorni si in basme. Eu nu imi voi omori cei doi ochi mari ce ma privesc cu sufletul. Nu voi permite ca un monstru din exterior sa loveasca fetita cu pampon rosu si sa o inraiasca. Imi datorez in primul rand mie acest lucru. Indiferent ca societatea ma va obliga sa imi aleg masti pentru supravietuire, dincolo de acestea se va afla copilul care am fost. Ochii mei vor pastra sclipirea, iar inima mea va cultiva dragostea.
Si cu atat mai mult, nu voi calca in picioare visele si idealurile marete ale celor din jurul meu. Voi fi acolo sa ii sustin, pentru ca mi-am dat seama de multa vreme ca omul este o fiinta sociala si traieste prin oameni. Oamenii sunt cei care il fac sa existe. Iubirea este cea care il alimenteaza. Putem traim cateva minute fara aer, cateva zile fara apa, cateva saptamani fara mancare si doar 3 luni fara oameni.
Amanuntele pecuniare, beneficiile materiale ne pot face doar sa traim in lux, dar in momentul in care ambitia pentru a le avea depaseste barierele bunului simt se ucide spiritul. Degeaba existam daca NU TRAIM!
Stop existing and start living!
P.S.: Acest post a inceput sa se contureze in mintea mea ascultand muzica lui Michael Jackson. Iti multumesc ca ai existat si ca m-ai invatat ca indiferent de varsta, mereu putem fi copii. RIP! Long live The KING!
Cum am ajuns in stadiul acesta atat de avansat de degradare sufleteasca? Unde s-a dus omenia? Unde a disparut dragostea? Unde se afla compasiunea? Unde sunt copiii din noi ce visau la o lume de poveste?
Instinctul nostru de supravietuire s-a transformat in instinct de inavutire. Vrem TOTUL cat mai repede si cat mai usor. Calcam pe cadavre, ucidem vise, oameni, plante, animale. Ucidem tot ceea ce inseamna viata, pentru niste hartii pe care oricum nu le luam cu noi dupa ce murim. Ne ucidem spiritul si traim in starea de hoit, inconjurati de putrefactie si duhoare. Nu ne este sila? Nu ne vine sa vomitam cand ne vedem in ce conditii am adus lumea?
Si animalele ucid si plantele ucid, dar la ele totul are o limita. Ele asigura un echilibru, noi asiguram un dezastru. Chiar atat de orbiti suntem de bani incat sa nu ne dam seama ca puterea nu sta in mainile noastre, ci in energia planetei pe care traim?
Pamantul niciodata nu va pierde. Terra intotdeauna isi va asigura echilibrul si daca acest echilibru va fi disparitia rasei umane cu siguranta se va ocupa de aceasta.
Cum putem sa ne complacem in mizerie si dezastru? Unde este frumusetea? Unde este muzica? Unde este arta? Unde sunt oamenii?
Va rog frumos sa imi spuneti!Ii caut, vreau sa ii aduc la viata si vreau sa lupt alaturi de ei. Vreau sa cred ca lumea se construieste pe vise, nu pe cosmaruri. Vreau sa cred ca demnitatea si bunul simt sunt adevaratele valori. Vreau sa cred ca frumusetea porneste din suflet si se raspandeste la exterior. M-am saturat de mere ce arata extraordinar pe dinafara, iar inauntru sunt putrede si mancate de viermi.
Lasati-i pe cei care inca mai vad cu ochii sufletului sa nu isi piarda vederea. Lasati-i pe cei care viseaza si cred sa construiasca. Asa a inceput totul, de la un vis, de la o idee, de la increderea ca se poate. Da, lumea este rea. Da, lumea este cruda. Da, dar copilul din noi inca nu a murit si cu putin efort il putem face din nou sa simta inocenta pe care tot incercam noi sa o seceram din fiintele noastre.
Exista dragoste. Exista si oameni. Trebuie insa sa incepem sa vedem acest lucru in noi, pentru ca apoi sa ni se deschida cu adevarat ochii si sa privim in jurul nostru.
Eu cred ca se poate. Indiferent ce imi vor spune toti “binefacatorii” din jurul meu. Refuz sa imi alterez sufletul. Refuz sa omor copilul din mine care visa ca intr-o zi va vindeca pe toata lumea, care credea in unicorni si in basme. Eu nu imi voi omori cei doi ochi mari ce ma privesc cu sufletul. Nu voi permite ca un monstru din exterior sa loveasca fetita cu pampon rosu si sa o inraiasca. Imi datorez in primul rand mie acest lucru. Indiferent ca societatea ma va obliga sa imi aleg masti pentru supravietuire, dincolo de acestea se va afla copilul care am fost. Ochii mei vor pastra sclipirea, iar inima mea va cultiva dragostea.
Si cu atat mai mult, nu voi calca in picioare visele si idealurile marete ale celor din jurul meu. Voi fi acolo sa ii sustin, pentru ca mi-am dat seama de multa vreme ca omul este o fiinta sociala si traieste prin oameni. Oamenii sunt cei care il fac sa existe. Iubirea este cea care il alimenteaza. Putem traim cateva minute fara aer, cateva zile fara apa, cateva saptamani fara mancare si doar 3 luni fara oameni.
Amanuntele pecuniare, beneficiile materiale ne pot face doar sa traim in lux, dar in momentul in care ambitia pentru a le avea depaseste barierele bunului simt se ucide spiritul. Degeaba existam daca NU TRAIM!
Stop existing and start living!
P.S.: Acest post a inceput sa se contureze in mintea mea ascultand muzica lui Michael Jackson. Iti multumesc ca ai existat si ca m-ai invatat ca indiferent de varsta, mereu putem fi copii. RIP! Long live The KING!
Saturday, July 4, 2009
Ladies and gentlemen, please place your bets!
Pasiune. Nebunie. Splendoare. Dragoste. Nori. Rai. Foc. Iad. Si pretul platit?!
Cum se face ca de cele mai multe ori in viata ne indragostim de persoanele care nu simt acelasi lucru pentru noi? Ce anume ne atrage la ele? Este “indragosteala” sau adrenalina? Faptul ca nu ne sunt la “indemana” le face fascinante, ori sunt ele insele cele care ne prind in mrejele lor prin tot ceea ce reprezinta?
Ma aflu la o varsta a “marilor descoperiri pe planeta iubirii”. Prietenele mele sunt si ele in aceeasi situatie. Ne plangem una alteia ca am vrea sa traim si noi o iubire mistuitoare, o iubire care sa ne lase fara aer si multe bla-bla-uri de genul. Apoi stam si ne gandim ca totusi parca nu am vrea sa suferim si sa dam peste vreun badaran care sa ne calce in picioare sentimentele si demnitatea.
Si atunci unde este echilibrul? Si atunci cum putem sa spunem ca suntem pregatite pentru ceea ce vrem?
Oricat am visa si fabula noi despre mica/marea/prima etc dragoste, cred ca acest sentiment este unul dintre putinele lucruri cu adevarat imprevizibile in viata. Nu avem cum sa ne indragostim la comanda, ori cum sa ne placa o anumita persoana dupa ce am bifat X-urile necesare pe lista de calitati. Este un joc de noroc. Risti si castigi, ori risti si pierzi totul. Partea proasta in toata povestea asta este faptul ca nu tu hotarasti daca vrei sau nu sa joci. Mai degraba tu esti miza. Iubirea te arunca pe masa de joc si apoi astepta ca ruleta sa se opreasca. Si aici intervine norocul? Nu. Cred ca aici intervine destinul.
Imi place sa cred ca intre dragoste, destin si om exista o colaborare foarte stransa. Adica: dragostea se aseaza la masa de joc, iti ofera tie libertatea de a te pune miza cu valoarea dorita, iar destinul invarte ruleta pentru tine avand grija ca el sa nu iasa niciodata in pierdere. Totusi ai si tu un cuvant de spus in toata povestea asta. Daca miza ta este mica, atunci degeaba te astepti la un castig mare, dar te consolezi in cazul in care ai pierdut caci pagubele au fost minore. Daca miza ta este mare, atunci tine-te bine pentru ca poti sa pierzi mai mult decat totul.
Ce ne facem in cazul in care nu stim ce si cat vrem sa pariem, iar apoi ne trezim in situatia de a nu ne conveni castigul, ori de a nu suporta infragerea.
Of, de ce trebuie sa fie totul atat de complicat? Sau este totul prea simplu, iar noi din obisnuinta facem tantarul armasar?
Cum se face ca de cele mai multe ori in viata ne indragostim de persoanele care nu simt acelasi lucru pentru noi? Ce anume ne atrage la ele? Este “indragosteala” sau adrenalina? Faptul ca nu ne sunt la “indemana” le face fascinante, ori sunt ele insele cele care ne prind in mrejele lor prin tot ceea ce reprezinta?
Ma aflu la o varsta a “marilor descoperiri pe planeta iubirii”. Prietenele mele sunt si ele in aceeasi situatie. Ne plangem una alteia ca am vrea sa traim si noi o iubire mistuitoare, o iubire care sa ne lase fara aer si multe bla-bla-uri de genul. Apoi stam si ne gandim ca totusi parca nu am vrea sa suferim si sa dam peste vreun badaran care sa ne calce in picioare sentimentele si demnitatea.
Si atunci unde este echilibrul? Si atunci cum putem sa spunem ca suntem pregatite pentru ceea ce vrem?
Oricat am visa si fabula noi despre mica/marea/prima etc dragoste, cred ca acest sentiment este unul dintre putinele lucruri cu adevarat imprevizibile in viata. Nu avem cum sa ne indragostim la comanda, ori cum sa ne placa o anumita persoana dupa ce am bifat X-urile necesare pe lista de calitati. Este un joc de noroc. Risti si castigi, ori risti si pierzi totul. Partea proasta in toata povestea asta este faptul ca nu tu hotarasti daca vrei sau nu sa joci. Mai degraba tu esti miza. Iubirea te arunca pe masa de joc si apoi astepta ca ruleta sa se opreasca. Si aici intervine norocul? Nu. Cred ca aici intervine destinul.
Imi place sa cred ca intre dragoste, destin si om exista o colaborare foarte stransa. Adica: dragostea se aseaza la masa de joc, iti ofera tie libertatea de a te pune miza cu valoarea dorita, iar destinul invarte ruleta pentru tine avand grija ca el sa nu iasa niciodata in pierdere. Totusi ai si tu un cuvant de spus in toata povestea asta. Daca miza ta este mica, atunci degeaba te astepti la un castig mare, dar te consolezi in cazul in care ai pierdut caci pagubele au fost minore. Daca miza ta este mare, atunci tine-te bine pentru ca poti sa pierzi mai mult decat totul.
Ce ne facem in cazul in care nu stim ce si cat vrem sa pariem, iar apoi ne trezim in situatia de a nu ne conveni castigul, ori de a nu suporta infragerea.
Of, de ce trebuie sa fie totul atat de complicat? Sau este totul prea simplu, iar noi din obisnuinta facem tantarul armasar?
Friday, June 19, 2009
Si acum?... Inainte...
Tremur... suspin... nici nu mai stiu daca ceea ce bate in pieptul meu este o inima, ori un simplu reflex. Mai am inima? Mai am vene si artere, ori m-am transformat intr-un robot social proiectat sa functioneze dupa reguli stricte?
Nu pot sa inteleg de ce am atatea ganduri, atatea regrete, atatea vise... unde incap? Ma simt pierduta si regasita in acelasi timp. Cum pot sa explic nebunia mea? Vreau sa zbor, dar parca as vrea sa plutesc pe apa, ori mai bine sa alerg de nebuna pe plaja...
Vreau atat de multe lucruri, dar parca mai bine nu as vrea nimic. Vreau sa pot. Vreau sa vreau. Vreau sa visez. Vreau sa urc. Vreau sa cobor. Vreau. Vreau si iar vreau. Si iar ma enervez pe mine pentru ca ma opresc la „vrut”si nu trec la fapte.
Si daca nu e bine ceea ce vreau? Si daca de fapt nu asta vreau?
Hei, Timp, unde fugi? Stai putin sa vorbim! Cred ca amandoi avem sa ne dam cate o explicatie.
-De ce?
-Nu ma intreba pe mine, cand tu insati esti raspunsul.
-Cum?
-Asta ai aflat de mult.
-Incotro te indrepti?
-Incotro vrei tu sa zbori, sa plutesti ori sa alergi.
-Dar eu nu vreau sa zbor, sa plutesc ori sa alerg.
-Esti sigura? Mai gandeste-te o data.
-Cui ma lasi?
-Intotdeauna tie.
-Voi reusi?
-In masura in care crezi in tine.
-Unde ai fost cand am avut mai mare nevoie de tine?
-Te-am purtat pe bratele mele.
-De ce m-ai lasat sa plang si sa sufar?
-Pentru a deveni ceea ce esti azi.
-De ce nu mi-ai oferit mai multe zambete si bucrii?
-Pentru a putea sa apreciez cu adevarat atunci cand ai parte de ele.
-Sunt ceea ce ti-ai dorit?
-Esti ceea ce ti-ai dorit?
-De ce stai de vorba cu mine?
-De ce imi pui atatea intrebari?
-Si acum, spre ce ne indreptam?
-Inchide ochii, daca ai curaj, si vei afla.
-De ce ar trebui sa am incredere in tine?
-Ai vreo alternativa mai buna?
-Ce mi-ai pregatit?
-Exact ce mi-ai cerut.
-Nu imi mai aduc aminte.
-Atunci de ce ma mai intrebi?
-Si EL?
-Care EL?
-Stii tu!
-Nu mai bine decat tine.
-In loc sa ma lamuresti, mai tare ma zapacesti.
-Eu? Te rog frumos sa nu dai vina pe mine pentru actiunile tale.
-Vei mai fii aici?
-Ce te face sa crezi ca am plecat vreodata?
-Imi vei mai raspunde la intrebari?
-Intotdeauna retorice.
-Sunt obosita.
-Esti odihnita.
-De unde stii?
-Din aceleasi surse pe care le folosesti si tu.
-Te grabesti?
-Niciodata mai tare ca tine.
-Si eu?
-Mereu aceeasi, intotdeauna altfel.
-Crezi?
-Vad.
-Ce te faci daca intr-o zi eu ma voi ascunde de tine?
-Hm, nu o faci deja?
-Daca intr-o zi eu voi lua controlul asupra ta?
-Niciodata nu ai fost sub controlul meu.
-Si acum?
-Inainte...
Nu pot sa inteleg de ce am atatea ganduri, atatea regrete, atatea vise... unde incap? Ma simt pierduta si regasita in acelasi timp. Cum pot sa explic nebunia mea? Vreau sa zbor, dar parca as vrea sa plutesc pe apa, ori mai bine sa alerg de nebuna pe plaja...
Vreau atat de multe lucruri, dar parca mai bine nu as vrea nimic. Vreau sa pot. Vreau sa vreau. Vreau sa visez. Vreau sa urc. Vreau sa cobor. Vreau. Vreau si iar vreau. Si iar ma enervez pe mine pentru ca ma opresc la „vrut”si nu trec la fapte.
Si daca nu e bine ceea ce vreau? Si daca de fapt nu asta vreau?
Hei, Timp, unde fugi? Stai putin sa vorbim! Cred ca amandoi avem sa ne dam cate o explicatie.
-De ce?
-Nu ma intreba pe mine, cand tu insati esti raspunsul.
-Cum?
-Asta ai aflat de mult.
-Incotro te indrepti?
-Incotro vrei tu sa zbori, sa plutesti ori sa alergi.
-Dar eu nu vreau sa zbor, sa plutesc ori sa alerg.
-Esti sigura? Mai gandeste-te o data.
-Cui ma lasi?
-Intotdeauna tie.
-Voi reusi?
-In masura in care crezi in tine.
-Unde ai fost cand am avut mai mare nevoie de tine?
-Te-am purtat pe bratele mele.
-De ce m-ai lasat sa plang si sa sufar?
-Pentru a deveni ceea ce esti azi.
-De ce nu mi-ai oferit mai multe zambete si bucrii?
-Pentru a putea sa apreciez cu adevarat atunci cand ai parte de ele.
-Sunt ceea ce ti-ai dorit?
-Esti ceea ce ti-ai dorit?
-De ce stai de vorba cu mine?
-De ce imi pui atatea intrebari?
-Si acum, spre ce ne indreptam?
-Inchide ochii, daca ai curaj, si vei afla.
-De ce ar trebui sa am incredere in tine?
-Ai vreo alternativa mai buna?
-Ce mi-ai pregatit?
-Exact ce mi-ai cerut.
-Nu imi mai aduc aminte.
-Atunci de ce ma mai intrebi?
-Si EL?
-Care EL?
-Stii tu!
-Nu mai bine decat tine.
-In loc sa ma lamuresti, mai tare ma zapacesti.
-Eu? Te rog frumos sa nu dai vina pe mine pentru actiunile tale.
-Vei mai fii aici?
-Ce te face sa crezi ca am plecat vreodata?
-Imi vei mai raspunde la intrebari?
-Intotdeauna retorice.
-Sunt obosita.
-Esti odihnita.
-De unde stii?
-Din aceleasi surse pe care le folosesti si tu.
-Te grabesti?
-Niciodata mai tare ca tine.
-Si eu?
-Mereu aceeasi, intotdeauna altfel.
-Crezi?
-Vad.
-Ce te faci daca intr-o zi eu ma voi ascunde de tine?
-Hm, nu o faci deja?
-Daca intr-o zi eu voi lua controlul asupra ta?
-Niciodata nu ai fost sub controlul meu.
-Si acum?
-Inainte...
Sunday, June 14, 2009
Pentru sceptici...
Prestatiile sociologice
Autor: Gheorghe Onut
Acest capitol este adresat celor care vor să afle la ce se pricep sociologii să facă şi dacă merită să-şi cumpere aşa ceva (nr: un sociolog). Scopul lui este să vă facă cunoscut un produs nou, o categorie distinctă de prestaţii profesionale, şi anume prestaţiile sociologice.
Cronologic vorbind, prestaţiile profesionale pe care sociologii se pricep să le facă nu sînt deloc ceva nou. Dar ele sînt atît de puţin cunoscute încît pot fi tratate fără greş ca produs inedit. Ca să nu mai vorbim despre faptul că atunci cînd sînt cunoscute, de obicei sînt cunoscute prost. De exemplu, a spune că sociologii se ocupă cu sondajele de opinie, o opinie din păcate destul de consolidată printre connaisseurs, este cam acelaşi acelaşi lucru cu a spune că medicii se ocupă cu ascultatul cu stetoscopul.
Desigur, este vina noastră că în cei mai bine de osută de ani de la apariţia primilor sociologi profesionişti nu prea reuşim să lămurim lumea la ce ne pricepem, cu atît mai puţin să o facem să vorbească în mod inteligent despre noi. Atenţie însă, consecinţele acestei necunoaşteri le consumăm împreună cu Dumneavoastră.
Momentan ne aflăm într-un fel de cerc vicios. Neavînd prestaţii suficient de multe şi de bine plătite, sociologii practicieni nu au suficiente resurse pentru a-şi familiariza clienţii cu tipul lor de prestaţie, care, din cauza deficitului de informare, le apare acestora ca scump şi cu o rentabilitate nebuloasă. Dar, ca în toate situaţiile în care cererea, adormită fiind, este totuşi consistentă şi în creştere, acest cerc se va sparge. Toate pieţele de prestaţii sofisticate trec prin acest tip de emergenţă, în care străpungerile sînt iniţiate prin cerere, de clienţii cei mai bine informaţi.
Prestaţiile sociologice sînt excepţional de diverse, iar diversificarea lor prezintă o tendinţă de accelerare. Profesia de sociolog este o platformă foarte versatilă, poate cea mai versatilă dintre profesiile lumii noastre, comparabilă cumva cu profesia de inginer din vremea începuturilor ei, cînd exista un singur fel de inginer pentru toate treburile care cereau ingenium.
Cu profesia de sociolog putem realiza cu succes o diversitatea excepţional de mare de joburi, de cariere, de prestaţii profesionale. Dar fondul oricărei prestaţii sociologice este schimbarea oamenilor şi a celor ce ţin de oameni.
Sociologii se pricep la schimbare. Ei îţi schimbă ceea ce consideri că ai nevoie să fie schimbat. Aşa cum medicul se pricepe să vindece, sociologul se pricepe să schimbe.
Cine nu are nevoie de schimbare? Unde nu e nevoie de schimbare*?
[*Precizare: schimbare înseamnă şi menţinere. Atunci cînd vrei să menţii ceva să nu o ia pe o direcţie pe care e foarte probabil să o ia, dar care nu-ţi convine, se cheamă că avem de făcut tot o schimbare. Menţinerea este o modalitate a schimbării.]
Ideile despre schimbare ca resursă generală a succesului, deşi nu sînt mai vechi de cinci-şase decenii, s-au schimbat ele însele în ultima vreme, şi încă destul de radical. Dacă pînă acum cinsprezece-douăzeci de ani eram unanimi în a considera că succesul este definit de capacitatea de adaptare la schimbare, acum succesul este definit de capacitatea de a genera schimbare. O persoană de succes, o organizaţie de succes, o comunitate locală de succes sau o naţiune de succes nu este suficient să fie dotată doar cu capacitate de adaptare. Adaptare la schimbarea generată de cine? O persoană de adevărat succes, o organizaţie de adevărat succes – firmă, instituţie, partid sau organizaţie non-profit –, o comunitate locală de adevărat succes, o naţiune de adevărat succes este una capabilă să genereze schimbare, atît propria sa schimbare cît şi a mediului său de viaţă.
Sociologii se pricep să schimbe entităţi social-umane, adică
- persoane şi categorii de persoane;
- grupuri umane;
- organizaţii;
- comunităţi;
- societăţi;
- naţiuni şi agregate supra-naţionale.
La oricare dintre aceste entităţi social-umane, ştim să schimbăm (sau să menţinem):
Comportamentele. Exemple tipice:
- comportamentele de muncă;
- comportamentele de cumpărare şi orice alt tip de comportament achizitiv;
- comportamentele de consum, inclusiv comportamentele de consum mass-media;
- comportamentele de vot şi alte comportamente ţinînd de domeniul politic şi, în general, al gestiunii puterii, inclusiv comportamentele cetăţeneşti;
Ceea ce precede şi generează comportamentele, adică ceea ce în ultima vreme numim mentalităţi, mai ales în formularea „vechile mentalităţi”. De fapt, este vorba despre
- contexte ale vieţii de zi cu zi;
- percepţii;
- atitudini;
- aspiraţii;
- motivaţii;
- stiluri de viaţă;
- valori şi credinţe, moduri de gîndire, filosofii de viaţă;
- cultură, cu trimitere la cultura organizaţională în special.
Tendinţele evolutive, procesele. Putem amorsa procese, le putem accelera sau încetini, le putem opri, le putem schimba direcţia sau/ şi modifica profunzimea.
Nu numai sociologii se pricep la shimbări de entităţi social-umane, deci nu numai noi sîntem îndreptăţiţi să practicăm activităţi profesionale de schimbare a entităţilor social-umane. Ba trebuie spus şi subliniat că pe piaţa acestor prestaţii sîntem între ultimii sosiţi şi că poziţionarea noastră încă nu este suficient de clară.
Dar, venim cu abordarea de departe cea mai complexă, atît în sens cognitiv şi practic, cît şi în sens etic. Abordarea sociologică a unei schimbări, oricare ar fi ea, este o abordare integrală. Sociologul nu se uită din perspectiva unei specialităţi. Indiferent cît de precis delimitată, de neimportantă şi de uşor de făcut ar putea părea o schimbare, sociologul o va aborda întotdeauna din perspectiva întregului din care ea face parte. De altfel, într-o echipă de practicieni de profesii diferite, sociologul este integratorul par excellence.
La concurenţă cu prestaţiile profesionale de schimbare specializate, fiind semnificativ mai sofisticată, prestaţia sociologică este inevitabil mai puţin promptă la livrare şi aproape întotdeauna mai scumpă. În plus, efectele unei prestaţii sociologice sînt practic necuantificabile în comparaţie cu precizia cu care pot fi de obicei calculate efectele unei prestaţii profesionale specializate. Iată cîteva motive pentru care, în faţa oricărei schimbări pe care o consideraţi necesară, e de judecat dacă nu cumva vă puteţi mulţumi cu un prefabricat. Cu el schimbarea se rezolvă una-două, costă puţin, ştii clar cît ai dat şi ce/ cît îţi iese. E adevărat că îţi poate speria succesul de mîine, poate chiar rău de tot. Dar mîine e departe.
Prestaţiile sociologice sînt operaţii pe entităţi umane, adică pe ce este mai complex dintre toate cele aflate sub soarele lui Dumnezeu şi care implică responsabilitatea cea mai înaltă. Din aceste motive, e bine să ştiţi de la început că:
- Orice prestaţie sociologică este un unicat, un proces care traversează situaţii profesionale încîlcite, saturate de incertitudine, instabilitate şi conflicte de valori. Donald A. Schön (1930 – 1997), refondatorul conceptului de profesionalizare de la sfîrşitul secolului XX, zice că toate prestaţiile profesionale sînt de fapt procese unicat, încîlcite, saturate de incertitudine, instabilitate şi conflicte de valori. Şi că nu vedem asta pentru că privim dintr-o perspectivă exagerat de dogmatică, şi anume Raţionalitatea Tehnică [SCHöN, Donald A., The reflective practitioner – how professionals think in action. Basic Books, New York, 1983, reprinted 1995, p. 40 – 49]. Diferenţa este că sociologii ştiu că prestaţiile lor sînt aşa, că le asumă ca atare şi, mai ales, că nu pretind invers. Cum se petrece de obicei, de exemplu cu serviciile aeriene. Avioanele ajung cu bine la destinaţie nu pentru că aşa ne asigură companiile – că au experienţă, deci că zborul nu e un unicat, ci o chestie care iese de fiecare dată la fel, că totul este sub control, deci cert, stabil, predictibil etc. Avioanele ajung cu bine la destinaţie – între foarte multe altele, dar într-un fel decisiv – pentru că în botul lor se află doi inşi care au fost pregătiţi în mod special pentru treaba pe care o au de făcut şi care vor şi ei să ajungă teferi acasă; şi că vor face pe dracu’ în patru ca să ajungă;
- Orice prestaţie sociologică este o practică înalt reflexivă. Toţi profesioniştii sînt practicieni reflexivi (reflective practitioners) şi toate prestaţiile profesionale sînt practici reflexive (reflective practices), în sensul că gîndeşti în timp ce faci şi faci pe baza a ce gîndeşti (reflect-in-action). Dar, dincolo de această gîndire-în-acţiune, prestaţiile sociologice, alături de alte cîteva prestaţii profesionale mai complexe, cum sînt de exemplu cele de arhitect, profesor sau dirijor, necesită o gestiune reflexivă multietajată, teoretică şi metateoretică. Gestiune pe care Donald A. Schön o descrie astfel: „Clearly, it is one thing to be able to reflect-in-action and quite another to be able to reflect on our reflection in action so as to produce a good verbal description of it, and it still another thing to be able to reflect on the resulting description. [„E clar, una e să fii capabil de gîndire-în-acţiune şi cu totul altceva să fii suficient de capabil să gîndeşti la gîndirea noastră în acţiune pentru a produce o descriere verbală adecvată (a acestei gîndiri despre gîndirea-în-acţiune), şi e cu totul şi cu totul altceva să fii capabil să gîndeşti la descrierea obţinută.” SCHöN, Donald A., Educating the Reflective Practitioner: How Professionals Think in Action, Jossey-Bass, San Francisco, 1987, p. 199]
- Orice prestaţie sociologică conţine o cercetare, iar cercetarea aceasta este condiţia fundamentală pentru realizarea cu succes a prestaţiei. E cumva ca la medic: nici măcar cînd se vede de la o poştă că eşti răcit, medicul nu-ţi pune diagnosticul şi nu-ţi recomandă un tratament pînă nu face o „cercetare” în privinţa ta – te ascultă cu stetoscopul, îţi ia temperatura, ţi se uită în gît, te întreabă dacă, de cînd şi cum tuşeşti etc. Cu atît mai mult cînd e vorba de probleme mai complicate, cu cît diagnosticul e mai dificil de pus, cu atît cercetarea („analizele”) este mai voluminoasă şi mai sofisticată. Diferenţa e că la sociologi şi la prestaţiile lor profesionale, unde nimic nu e palpabil, e întotdeauna mai complicat, iar cercetarea nu e aproape niciodată „cercetare”, ci e chiar cercetare. Ba de multe ori e chiar Cercetare.
În privinţa competenţei de cercetare (şi de cunoaştere în general), ceea ce sociologii învaţă în ciclul de licenţă ceilalţi absolvenţi de învăţămînt superior – de la fizicieni, la biologi, trecînd prin medici, jurişti, economişti sau ingineri – nu învaţă decît, eventual şi dacă vor să se dedice unei cariere de cercetător, în masterate speciale sau în şcolile doctorale.
Faptul că toţi sociologii ştiu să facă cercetare ştiinţifică şi că această competenţă e una dintre mărcile cele mai caracteristice ale profesiei noastre nu înseamnă că sociologii se ocupă doar sau preponderent cu cercetarea. Confuzia aceasta se cere eliminată. Sociologii se ocupă cu schimbarea, iar cercetarea este o parte a prestaţiilor lor profesionale. O parte intrinsecă, esenţială şi decisivă, dar totuşi numai o parte.
Se ocupă numai cu cercetarea cam tot atîţia sociologi cîţi sînt medicii, juriştii, inginerii sau economiştii care se ocupă cu cercetarea.
Există două feluri de sociologi, sociologii din seraiul academic, adică cei/ cele din învăţămîntul superior şi din institutele de cercetare, şi sociologii practicieni, care formează 90-95% din corpul profesional al sociologilor. Şi unii şi alţii se pricep la prestaţii profesionale, aşa cum la îngrijirea sănătăţii se pricep atît medicii-medici, cît şi profesorii din facultăţile de medicină. Dar atunci cînd vorbim despre prestaţii sociologice, vorbim despre sociologii practicieni.
Cînd te descurci pe cont propriu şi cînd apelezi la profesionist – iată punctul de inflexiune de la care începe orice prestaţie profesională. Sau nu începe. Chiar şi cînd e vorba despre propria noastră sănătate trecem prin acest punct. Dacă nu e ceva evident grav, încercăm mai întîi o vindecare pe cont propriu. Ne poate împiedica cineva? Esenţialul este că ştim că la vindecare se pricep medicii şi cum să ajungem la cel mai potrivit în cazul în care am decis să nu ne-o facem cu mîna noastră.
Sînt o mulţime de schimbări pe care ţi le poţi concepe şi realiza pe cont propriu. Ba de multe ori nici măcar nu sesizezi că ar fi cazul de o schimbare.
Esenţialul este că ştim că există sociologi şi că ei chiar se pricep la asta.
În realizarea cu succes a prestaţiei pe care mi-aţi comandat-o vom lucra împreună, cot la cot, eu prestatorul şi Dumneavoastră clientul. Nu e vorba despre vreo metaforă a bunei înţelegeri creştineşti, nu e vorba să munciţi Dumneavoastră în locul meu, nu e vorba să mă derobez. După cum nu e vorba despre ceva special, valabil numai în cazul prestaţiilor sociologice. Se petrece cu orice prestaţie profesională, chiar şi pentru cele mai simple. Ne facem pantalonii împreună cu croitorul. Eu, clientul, decid că îmi trebuie pantaloni şi ce fel de pantaloni îmi trebuie – mai ginşi, mai de stofă, mai grosuţi, mai subţiri, mai verzi, mai bleumarin, mai cu manşetă, mai fără, mai scumpi, mai ieftini. Ne zugrăvim casa împreună cu zugravul. Eu, clientul, decid că trebuie să zugrăvesc şi ce fel de zugrăveală îmi trebuie. Mai mult, în cazul unor prestaţii un picuţ mai complexe au loc şi discuţii pe parcurs, din care rezultă succesiuni de corecţii şi modificări. Nu vedem aşa pentru că de obicei nu e o chestie importantă pentru noi ca beneficiari sau e foarte enervant şi abandonăm (cum vrem să ne facă croitorul pantalonii şi cum ies ei de fapt, cum vrem să ni se zugrăvească şi cum ni se zugrăveşte de fapt). Sau ne uităm din perspectiva Raţionalităţii Tehnice, cea în care orice prestaţie sau practică profesională este o rezolvare de problemă – rutinieră, nu unicat, logică, clară, nedisputabilă. Între foarte multe altele, o prestaţie profesională constă şi în definirea problemei. Cine defineşte (şi denumeşte) problema? Primul/ prima care o sesizează, care îi dă un nume potrivit cu constatarea că e o problemă (în sensul de „aşa nu mai merge, trebuie schimbat”) şi că trebuie chemat un meseriaş este chiar clientul.
Deşi ar putea fi foarte riscant, pînă la urmă şi la urmă tot trebuie spus că realizarea cu succes a unei prestaţii sociologice pretinde drept condiţie de fond o anumită complexitate epistemologică din partea clientului.
Nu e vorba de a dormi cu Kant la căpătîi. E vorba de agerimea de a înţelege, accepta şi practica idei de felul următor:
- prestaţia sociologică ne implică pe amîndoi, prestator şi client, de o manieră subtilă, profundă şi inevitabilă, indiferent dacă noi sîntem sau nu conştienţi de asta. E însă întotdeauna mai deştept să fim conştienţi;
- în afară de noi, prestaţia sociologică mai implică pe cineva, şi anume persoanele ale căror comportamente fac obiectul schimbării. E important să nu ignorăm acest fapt şi, într-un fel sau altul, să calculăm cu el;
- pe parcursul prestaţiei voi traversa situaţii incerte – pe care va trebui să le definesc din mintea mea, situaţii pentru care nu există proceduri de lucru validate – deci va trebui să inventez. De fapt voi improviza prestaţia sau, mai exact, o voi crea. Dacă nu eşti suficient de deschis la minte ca să înţelegi că orice prestaţie profesională este în mod esenţial un unicat, adică o improvizaţie competentă şi responsabilă, va trebuie să-ţi ascund asta (şi pot să o fac fără probleme, ca orice profesionist). Dar am pierde ceva excepţional de important pentru succesul prestaţiei, şi anume mobilizarea propriei tale competenţe în materia particulară a prestaţiei, ca şi a creativităţii tale;
- pe parcursul prestaţiei vom avea nenumărate ocazii ca să ne certăm, inclusiv rău de tot, în trena unor conflicte reale de valori. Ca exemplu iau situaţia cea mai simplă, şi anume problema a stocului de cunoaştere de administrat la prestaţie. Pentru a-mi face bine treaba, fac faimoasa mea cercetare. În curtea ta, despre curtea ta. Or, în curtea ta şi despre curtea ta, tu însuţi ai un stoc cunoaştere. (Nu mai vorbesc despre stocul de cunoaştere al subiecţilor schimbării pe care vrem să o efectuăm, care pot fi de pildă salariaţii/ subalternii tăi.) Pe care stoc de cunoaştere îl vom administra la prestaţie? Al meu sau al tău? Problema nu e deloc simplă, inclusiv pentru că administrarea cunoştinţelor la o acţiune este o chestie de putere. De exemplu, este esenţial a cui definiţie a situaţiei (ce trebuie schimbat şi în ce sens) o vom utiliza. Dacă nu avem subtilitatea de a înţelege situaţia delicată în care ne aflăm, nu vei înţelege decît că am venit să-ţi dau lecţii în curtea ta, despre ce faci tu. Mă vei plăti şi apoi mă vei trimite la plimbare.
Prestaţiile sociologice pot fi achiziţionate:
- în regim salarial, angajînd cu contract de muncă sociologul/ sociologii de care aveţi nevoie. Acest regim se potriveşte atunci cînd serviciile de schimbare (menţinere) de care aveţi nevoie necesită continuitate, în special cînd este vorba despre atingerea şi menţinerea anumitor standarde, cu referire predilectă la standardele de calitate. Evident, ca salariaţi sociologii pot fi utilizaţi în orice fel de configuraţie departamentală a muncii, ca orice absolvent de învăţămînt superior; atît în posturi de expert, cît şi în posturi de conducere;
- prin out-sourcing, cumpărîndu-le de la agenţii economici care furnizează astfel de prestaţii. Firmele de prestaţii sociologice generale sînt încă rarităţi şi este de aşteptat să rămînă aşa o perioadă destul de lungă. În schimb, avem în plină expansiune firme de prestaţii specializate (de exemplu în managementul resursei umane, producţia de televiziune, brokerajul de credite, brokerajul de asigurări, producţia de evenimente de PR (Public Relations Events), PR-ul de carieră, due diligence, dezvoltarea) ca şi firme de consiliere/ consultanţă. Este de menţionat că prestaţiile sociologice pot fi cumpărate de la o gamă de furnizori mai diversă decît pentru celelalte prestaţii profesionale. Astfel, pe lîngă societăţi comerciale, avem pe această piaţă furnizori organizaţii neguvernamentale, ca şi unităţi din învăţămîntul superior. Un tip foarte interesant de furnizor de prestaţii sociologice este the free-lance, despre care e de aşteptat să taie o felie din ce în ce mai consistentă din piaţa acestor prestaţii, mai ales adunaţi în reţele şi mai ales pe pieţele regionale.
Cele două tipuri de achiziţie, respectiv cel salarial şi cel prin out-sourcing, funcţionează foarte bine în regim complementar. Se va întîmpla din ce în ce mai des ca sociologul salariat să-şi orienteze angajatorul în achiziţiile de pe piaţa prestaţiilor sociologice specializate sau de anvergură.
Indiferent dacă sînt sociologi de serai sau sociologi practicieni, indiferent de jobul pe care îl au acum şi aici, de cariera pe care au ales-o şi de prestaţiile lor profesionale, sociologii sînt îndreptăţiţi prin însăşi natura profesiei lor la exercitarea responsabilităţilor de intelectual public. Este o vocaţie ce poate asambla la modul cel mai onest şi mai productiv responsabilităţile sociale ale firmei sau instituţiei angajatoare.
Sursa: http://www.sociologie.ro/articol/8-7-Prestatiile_sociologice.html
Autor: Gheorghe Onut
Acest capitol este adresat celor care vor să afle la ce se pricep sociologii să facă şi dacă merită să-şi cumpere aşa ceva (nr: un sociolog). Scopul lui este să vă facă cunoscut un produs nou, o categorie distinctă de prestaţii profesionale, şi anume prestaţiile sociologice.
Cronologic vorbind, prestaţiile profesionale pe care sociologii se pricep să le facă nu sînt deloc ceva nou. Dar ele sînt atît de puţin cunoscute încît pot fi tratate fără greş ca produs inedit. Ca să nu mai vorbim despre faptul că atunci cînd sînt cunoscute, de obicei sînt cunoscute prost. De exemplu, a spune că sociologii se ocupă cu sondajele de opinie, o opinie din păcate destul de consolidată printre connaisseurs, este cam acelaşi acelaşi lucru cu a spune că medicii se ocupă cu ascultatul cu stetoscopul.
Desigur, este vina noastră că în cei mai bine de osută de ani de la apariţia primilor sociologi profesionişti nu prea reuşim să lămurim lumea la ce ne pricepem, cu atît mai puţin să o facem să vorbească în mod inteligent despre noi. Atenţie însă, consecinţele acestei necunoaşteri le consumăm împreună cu Dumneavoastră.
Momentan ne aflăm într-un fel de cerc vicios. Neavînd prestaţii suficient de multe şi de bine plătite, sociologii practicieni nu au suficiente resurse pentru a-şi familiariza clienţii cu tipul lor de prestaţie, care, din cauza deficitului de informare, le apare acestora ca scump şi cu o rentabilitate nebuloasă. Dar, ca în toate situaţiile în care cererea, adormită fiind, este totuşi consistentă şi în creştere, acest cerc se va sparge. Toate pieţele de prestaţii sofisticate trec prin acest tip de emergenţă, în care străpungerile sînt iniţiate prin cerere, de clienţii cei mai bine informaţi.
Prestaţiile sociologice sînt excepţional de diverse, iar diversificarea lor prezintă o tendinţă de accelerare. Profesia de sociolog este o platformă foarte versatilă, poate cea mai versatilă dintre profesiile lumii noastre, comparabilă cumva cu profesia de inginer din vremea începuturilor ei, cînd exista un singur fel de inginer pentru toate treburile care cereau ingenium.
Cu profesia de sociolog putem realiza cu succes o diversitatea excepţional de mare de joburi, de cariere, de prestaţii profesionale. Dar fondul oricărei prestaţii sociologice este schimbarea oamenilor şi a celor ce ţin de oameni.
Sociologii se pricep la schimbare. Ei îţi schimbă ceea ce consideri că ai nevoie să fie schimbat. Aşa cum medicul se pricepe să vindece, sociologul se pricepe să schimbe.
Cine nu are nevoie de schimbare? Unde nu e nevoie de schimbare*?
[*Precizare: schimbare înseamnă şi menţinere. Atunci cînd vrei să menţii ceva să nu o ia pe o direcţie pe care e foarte probabil să o ia, dar care nu-ţi convine, se cheamă că avem de făcut tot o schimbare. Menţinerea este o modalitate a schimbării.]
Ideile despre schimbare ca resursă generală a succesului, deşi nu sînt mai vechi de cinci-şase decenii, s-au schimbat ele însele în ultima vreme, şi încă destul de radical. Dacă pînă acum cinsprezece-douăzeci de ani eram unanimi în a considera că succesul este definit de capacitatea de adaptare la schimbare, acum succesul este definit de capacitatea de a genera schimbare. O persoană de succes, o organizaţie de succes, o comunitate locală de succes sau o naţiune de succes nu este suficient să fie dotată doar cu capacitate de adaptare. Adaptare la schimbarea generată de cine? O persoană de adevărat succes, o organizaţie de adevărat succes – firmă, instituţie, partid sau organizaţie non-profit –, o comunitate locală de adevărat succes, o naţiune de adevărat succes este una capabilă să genereze schimbare, atît propria sa schimbare cît şi a mediului său de viaţă.
Sociologii se pricep să schimbe entităţi social-umane, adică
- persoane şi categorii de persoane;
- grupuri umane;
- organizaţii;
- comunităţi;
- societăţi;
- naţiuni şi agregate supra-naţionale.
La oricare dintre aceste entităţi social-umane, ştim să schimbăm (sau să menţinem):
Comportamentele. Exemple tipice:
- comportamentele de muncă;
- comportamentele de cumpărare şi orice alt tip de comportament achizitiv;
- comportamentele de consum, inclusiv comportamentele de consum mass-media;
- comportamentele de vot şi alte comportamente ţinînd de domeniul politic şi, în general, al gestiunii puterii, inclusiv comportamentele cetăţeneşti;
Ceea ce precede şi generează comportamentele, adică ceea ce în ultima vreme numim mentalităţi, mai ales în formularea „vechile mentalităţi”. De fapt, este vorba despre
- contexte ale vieţii de zi cu zi;
- percepţii;
- atitudini;
- aspiraţii;
- motivaţii;
- stiluri de viaţă;
- valori şi credinţe, moduri de gîndire, filosofii de viaţă;
- cultură, cu trimitere la cultura organizaţională în special.
Tendinţele evolutive, procesele. Putem amorsa procese, le putem accelera sau încetini, le putem opri, le putem schimba direcţia sau/ şi modifica profunzimea.
Nu numai sociologii se pricep la shimbări de entităţi social-umane, deci nu numai noi sîntem îndreptăţiţi să practicăm activităţi profesionale de schimbare a entităţilor social-umane. Ba trebuie spus şi subliniat că pe piaţa acestor prestaţii sîntem între ultimii sosiţi şi că poziţionarea noastră încă nu este suficient de clară.
Dar, venim cu abordarea de departe cea mai complexă, atît în sens cognitiv şi practic, cît şi în sens etic. Abordarea sociologică a unei schimbări, oricare ar fi ea, este o abordare integrală. Sociologul nu se uită din perspectiva unei specialităţi. Indiferent cît de precis delimitată, de neimportantă şi de uşor de făcut ar putea părea o schimbare, sociologul o va aborda întotdeauna din perspectiva întregului din care ea face parte. De altfel, într-o echipă de practicieni de profesii diferite, sociologul este integratorul par excellence.
La concurenţă cu prestaţiile profesionale de schimbare specializate, fiind semnificativ mai sofisticată, prestaţia sociologică este inevitabil mai puţin promptă la livrare şi aproape întotdeauna mai scumpă. În plus, efectele unei prestaţii sociologice sînt practic necuantificabile în comparaţie cu precizia cu care pot fi de obicei calculate efectele unei prestaţii profesionale specializate. Iată cîteva motive pentru care, în faţa oricărei schimbări pe care o consideraţi necesară, e de judecat dacă nu cumva vă puteţi mulţumi cu un prefabricat. Cu el schimbarea se rezolvă una-două, costă puţin, ştii clar cît ai dat şi ce/ cît îţi iese. E adevărat că îţi poate speria succesul de mîine, poate chiar rău de tot. Dar mîine e departe.
Prestaţiile sociologice sînt operaţii pe entităţi umane, adică pe ce este mai complex dintre toate cele aflate sub soarele lui Dumnezeu şi care implică responsabilitatea cea mai înaltă. Din aceste motive, e bine să ştiţi de la început că:
- Orice prestaţie sociologică este un unicat, un proces care traversează situaţii profesionale încîlcite, saturate de incertitudine, instabilitate şi conflicte de valori. Donald A. Schön (1930 – 1997), refondatorul conceptului de profesionalizare de la sfîrşitul secolului XX, zice că toate prestaţiile profesionale sînt de fapt procese unicat, încîlcite, saturate de incertitudine, instabilitate şi conflicte de valori. Şi că nu vedem asta pentru că privim dintr-o perspectivă exagerat de dogmatică, şi anume Raţionalitatea Tehnică [SCHöN, Donald A., The reflective practitioner – how professionals think in action. Basic Books, New York, 1983, reprinted 1995, p. 40 – 49]. Diferenţa este că sociologii ştiu că prestaţiile lor sînt aşa, că le asumă ca atare şi, mai ales, că nu pretind invers. Cum se petrece de obicei, de exemplu cu serviciile aeriene. Avioanele ajung cu bine la destinaţie nu pentru că aşa ne asigură companiile – că au experienţă, deci că zborul nu e un unicat, ci o chestie care iese de fiecare dată la fel, că totul este sub control, deci cert, stabil, predictibil etc. Avioanele ajung cu bine la destinaţie – între foarte multe altele, dar într-un fel decisiv – pentru că în botul lor se află doi inşi care au fost pregătiţi în mod special pentru treaba pe care o au de făcut şi care vor şi ei să ajungă teferi acasă; şi că vor face pe dracu’ în patru ca să ajungă;
- Orice prestaţie sociologică este o practică înalt reflexivă. Toţi profesioniştii sînt practicieni reflexivi (reflective practitioners) şi toate prestaţiile profesionale sînt practici reflexive (reflective practices), în sensul că gîndeşti în timp ce faci şi faci pe baza a ce gîndeşti (reflect-in-action). Dar, dincolo de această gîndire-în-acţiune, prestaţiile sociologice, alături de alte cîteva prestaţii profesionale mai complexe, cum sînt de exemplu cele de arhitect, profesor sau dirijor, necesită o gestiune reflexivă multietajată, teoretică şi metateoretică. Gestiune pe care Donald A. Schön o descrie astfel: „Clearly, it is one thing to be able to reflect-in-action and quite another to be able to reflect on our reflection in action so as to produce a good verbal description of it, and it still another thing to be able to reflect on the resulting description. [„E clar, una e să fii capabil de gîndire-în-acţiune şi cu totul altceva să fii suficient de capabil să gîndeşti la gîndirea noastră în acţiune pentru a produce o descriere verbală adecvată (a acestei gîndiri despre gîndirea-în-acţiune), şi e cu totul şi cu totul altceva să fii capabil să gîndeşti la descrierea obţinută.” SCHöN, Donald A., Educating the Reflective Practitioner: How Professionals Think in Action, Jossey-Bass, San Francisco, 1987, p. 199]
- Orice prestaţie sociologică conţine o cercetare, iar cercetarea aceasta este condiţia fundamentală pentru realizarea cu succes a prestaţiei. E cumva ca la medic: nici măcar cînd se vede de la o poştă că eşti răcit, medicul nu-ţi pune diagnosticul şi nu-ţi recomandă un tratament pînă nu face o „cercetare” în privinţa ta – te ascultă cu stetoscopul, îţi ia temperatura, ţi se uită în gît, te întreabă dacă, de cînd şi cum tuşeşti etc. Cu atît mai mult cînd e vorba de probleme mai complicate, cu cît diagnosticul e mai dificil de pus, cu atît cercetarea („analizele”) este mai voluminoasă şi mai sofisticată. Diferenţa e că la sociologi şi la prestaţiile lor profesionale, unde nimic nu e palpabil, e întotdeauna mai complicat, iar cercetarea nu e aproape niciodată „cercetare”, ci e chiar cercetare. Ba de multe ori e chiar Cercetare.
În privinţa competenţei de cercetare (şi de cunoaştere în general), ceea ce sociologii învaţă în ciclul de licenţă ceilalţi absolvenţi de învăţămînt superior – de la fizicieni, la biologi, trecînd prin medici, jurişti, economişti sau ingineri – nu învaţă decît, eventual şi dacă vor să se dedice unei cariere de cercetător, în masterate speciale sau în şcolile doctorale.
Faptul că toţi sociologii ştiu să facă cercetare ştiinţifică şi că această competenţă e una dintre mărcile cele mai caracteristice ale profesiei noastre nu înseamnă că sociologii se ocupă doar sau preponderent cu cercetarea. Confuzia aceasta se cere eliminată. Sociologii se ocupă cu schimbarea, iar cercetarea este o parte a prestaţiilor lor profesionale. O parte intrinsecă, esenţială şi decisivă, dar totuşi numai o parte.
Se ocupă numai cu cercetarea cam tot atîţia sociologi cîţi sînt medicii, juriştii, inginerii sau economiştii care se ocupă cu cercetarea.
Există două feluri de sociologi, sociologii din seraiul academic, adică cei/ cele din învăţămîntul superior şi din institutele de cercetare, şi sociologii practicieni, care formează 90-95% din corpul profesional al sociologilor. Şi unii şi alţii se pricep la prestaţii profesionale, aşa cum la îngrijirea sănătăţii se pricep atît medicii-medici, cît şi profesorii din facultăţile de medicină. Dar atunci cînd vorbim despre prestaţii sociologice, vorbim despre sociologii practicieni.
Cînd te descurci pe cont propriu şi cînd apelezi la profesionist – iată punctul de inflexiune de la care începe orice prestaţie profesională. Sau nu începe. Chiar şi cînd e vorba despre propria noastră sănătate trecem prin acest punct. Dacă nu e ceva evident grav, încercăm mai întîi o vindecare pe cont propriu. Ne poate împiedica cineva? Esenţialul este că ştim că la vindecare se pricep medicii şi cum să ajungem la cel mai potrivit în cazul în care am decis să nu ne-o facem cu mîna noastră.
Sînt o mulţime de schimbări pe care ţi le poţi concepe şi realiza pe cont propriu. Ba de multe ori nici măcar nu sesizezi că ar fi cazul de o schimbare.
Esenţialul este că ştim că există sociologi şi că ei chiar se pricep la asta.
În realizarea cu succes a prestaţiei pe care mi-aţi comandat-o vom lucra împreună, cot la cot, eu prestatorul şi Dumneavoastră clientul. Nu e vorba despre vreo metaforă a bunei înţelegeri creştineşti, nu e vorba să munciţi Dumneavoastră în locul meu, nu e vorba să mă derobez. După cum nu e vorba despre ceva special, valabil numai în cazul prestaţiilor sociologice. Se petrece cu orice prestaţie profesională, chiar şi pentru cele mai simple. Ne facem pantalonii împreună cu croitorul. Eu, clientul, decid că îmi trebuie pantaloni şi ce fel de pantaloni îmi trebuie – mai ginşi, mai de stofă, mai grosuţi, mai subţiri, mai verzi, mai bleumarin, mai cu manşetă, mai fără, mai scumpi, mai ieftini. Ne zugrăvim casa împreună cu zugravul. Eu, clientul, decid că trebuie să zugrăvesc şi ce fel de zugrăveală îmi trebuie. Mai mult, în cazul unor prestaţii un picuţ mai complexe au loc şi discuţii pe parcurs, din care rezultă succesiuni de corecţii şi modificări. Nu vedem aşa pentru că de obicei nu e o chestie importantă pentru noi ca beneficiari sau e foarte enervant şi abandonăm (cum vrem să ne facă croitorul pantalonii şi cum ies ei de fapt, cum vrem să ni se zugrăvească şi cum ni se zugrăveşte de fapt). Sau ne uităm din perspectiva Raţionalităţii Tehnice, cea în care orice prestaţie sau practică profesională este o rezolvare de problemă – rutinieră, nu unicat, logică, clară, nedisputabilă. Între foarte multe altele, o prestaţie profesională constă şi în definirea problemei. Cine defineşte (şi denumeşte) problema? Primul/ prima care o sesizează, care îi dă un nume potrivit cu constatarea că e o problemă (în sensul de „aşa nu mai merge, trebuie schimbat”) şi că trebuie chemat un meseriaş este chiar clientul.
Deşi ar putea fi foarte riscant, pînă la urmă şi la urmă tot trebuie spus că realizarea cu succes a unei prestaţii sociologice pretinde drept condiţie de fond o anumită complexitate epistemologică din partea clientului.
Nu e vorba de a dormi cu Kant la căpătîi. E vorba de agerimea de a înţelege, accepta şi practica idei de felul următor:
- prestaţia sociologică ne implică pe amîndoi, prestator şi client, de o manieră subtilă, profundă şi inevitabilă, indiferent dacă noi sîntem sau nu conştienţi de asta. E însă întotdeauna mai deştept să fim conştienţi;
- în afară de noi, prestaţia sociologică mai implică pe cineva, şi anume persoanele ale căror comportamente fac obiectul schimbării. E important să nu ignorăm acest fapt şi, într-un fel sau altul, să calculăm cu el;
- pe parcursul prestaţiei voi traversa situaţii incerte – pe care va trebui să le definesc din mintea mea, situaţii pentru care nu există proceduri de lucru validate – deci va trebui să inventez. De fapt voi improviza prestaţia sau, mai exact, o voi crea. Dacă nu eşti suficient de deschis la minte ca să înţelegi că orice prestaţie profesională este în mod esenţial un unicat, adică o improvizaţie competentă şi responsabilă, va trebuie să-ţi ascund asta (şi pot să o fac fără probleme, ca orice profesionist). Dar am pierde ceva excepţional de important pentru succesul prestaţiei, şi anume mobilizarea propriei tale competenţe în materia particulară a prestaţiei, ca şi a creativităţii tale;
- pe parcursul prestaţiei vom avea nenumărate ocazii ca să ne certăm, inclusiv rău de tot, în trena unor conflicte reale de valori. Ca exemplu iau situaţia cea mai simplă, şi anume problema a stocului de cunoaştere de administrat la prestaţie. Pentru a-mi face bine treaba, fac faimoasa mea cercetare. În curtea ta, despre curtea ta. Or, în curtea ta şi despre curtea ta, tu însuţi ai un stoc cunoaştere. (Nu mai vorbesc despre stocul de cunoaştere al subiecţilor schimbării pe care vrem să o efectuăm, care pot fi de pildă salariaţii/ subalternii tăi.) Pe care stoc de cunoaştere îl vom administra la prestaţie? Al meu sau al tău? Problema nu e deloc simplă, inclusiv pentru că administrarea cunoştinţelor la o acţiune este o chestie de putere. De exemplu, este esenţial a cui definiţie a situaţiei (ce trebuie schimbat şi în ce sens) o vom utiliza. Dacă nu avem subtilitatea de a înţelege situaţia delicată în care ne aflăm, nu vei înţelege decît că am venit să-ţi dau lecţii în curtea ta, despre ce faci tu. Mă vei plăti şi apoi mă vei trimite la plimbare.
Prestaţiile sociologice pot fi achiziţionate:
- în regim salarial, angajînd cu contract de muncă sociologul/ sociologii de care aveţi nevoie. Acest regim se potriveşte atunci cînd serviciile de schimbare (menţinere) de care aveţi nevoie necesită continuitate, în special cînd este vorba despre atingerea şi menţinerea anumitor standarde, cu referire predilectă la standardele de calitate. Evident, ca salariaţi sociologii pot fi utilizaţi în orice fel de configuraţie departamentală a muncii, ca orice absolvent de învăţămînt superior; atît în posturi de expert, cît şi în posturi de conducere;
- prin out-sourcing, cumpărîndu-le de la agenţii economici care furnizează astfel de prestaţii. Firmele de prestaţii sociologice generale sînt încă rarităţi şi este de aşteptat să rămînă aşa o perioadă destul de lungă. În schimb, avem în plină expansiune firme de prestaţii specializate (de exemplu în managementul resursei umane, producţia de televiziune, brokerajul de credite, brokerajul de asigurări, producţia de evenimente de PR (Public Relations Events), PR-ul de carieră, due diligence, dezvoltarea) ca şi firme de consiliere/ consultanţă. Este de menţionat că prestaţiile sociologice pot fi cumpărate de la o gamă de furnizori mai diversă decît pentru celelalte prestaţii profesionale. Astfel, pe lîngă societăţi comerciale, avem pe această piaţă furnizori organizaţii neguvernamentale, ca şi unităţi din învăţămîntul superior. Un tip foarte interesant de furnizor de prestaţii sociologice este the free-lance, despre care e de aşteptat să taie o felie din ce în ce mai consistentă din piaţa acestor prestaţii, mai ales adunaţi în reţele şi mai ales pe pieţele regionale.
Cele două tipuri de achiziţie, respectiv cel salarial şi cel prin out-sourcing, funcţionează foarte bine în regim complementar. Se va întîmpla din ce în ce mai des ca sociologul salariat să-şi orienteze angajatorul în achiziţiile de pe piaţa prestaţiilor sociologice specializate sau de anvergură.
Indiferent dacă sînt sociologi de serai sau sociologi practicieni, indiferent de jobul pe care îl au acum şi aici, de cariera pe care au ales-o şi de prestaţiile lor profesionale, sociologii sînt îndreptăţiţi prin însăşi natura profesiei lor la exercitarea responsabilităţilor de intelectual public. Este o vocaţie ce poate asambla la modul cel mai onest şi mai productiv responsabilităţile sociale ale firmei sau instituţiei angajatoare.
Sursa: http://www.sociologie.ro/articol/8-7-Prestatiile_sociologice.html
Friday, May 8, 2009
Jocul...
Stii unde sunt nu?
Ma gasesti acolo in departarea freamatului de vise, unde m-ai lasat atarnata de firul dragostei tale. Iti ia cam mult timp sa ma afli, ori poate ca nici nu iti doresti. Poate ca m-ai inchis in amintirea trecutului, ai calcat peste umbra mea ce te bantuia in prezent si nici nu vrei sa stii de mine in ceea ce va fi. Ori poate ca ma lasi prada uitarii, care sa imi devoreze umbrele, ma arunci in cusca trecutului, ca apoi tu sa ma salvezi si sa ma faci sa iti fiu devotata si recunoscatoare pe viata. Sau este un alt test de-ale tale prin care sa imi dovedesc ce-urile necesare implinirii faptului de a ne iubi?
Iar ai nevoie de marturisiri, iar te simti nesigur si stingher in sentimente. Of, nechibzuitule, ma lasi tot pe mine sa indur frigul singuratatii si teama iluziilor, pe tine scutindu-te doar de tacerea mea, pentru ca stii ca nu voi rezista fara sa iti imput si sa iti strig greul ce ma apasa. Te inteleg si te accept asa cum esti: un fir de cer, un nor de iarba, o raza de ploaia si o picatura de soare.
Vezi, nici gandurile mele nu imi mai sunt loiale, iar ratiunea face legaturi inacceptabile de mine pana acum. Seduci si distrugi pentru a-ti atinge scopul suprem. Ma vrei pentru tine intr-o incapsulare a timpului pierdut in ziua de Ieri, ma alungi pentru tine in teama zilei de Maine.
Ori ce va fi cu mine, daca nu rezist si daca nu-ti trec granitele? Esti atat de sigur pe tine si pe slabiciunile mele incat nici macar nu iei in calcul posibilitatea de a esua.
Te cunosc aproape cat ma cunosc pe mine, anume deloc. Si tocmai asta imi place asa de mult la tine, ca ma lasi sa ma imbat cu ideea de control, ma lasi sa cred ca este ca mine, cand de fapt fac totul ca tine.
Ne atragem si ne respingem ca doi magneti aruncati in mana societatii, ne plimbam polurile unul pe langa altul pana cand careva dintre noi va fi mai puternic si il va atrage pe celalalt complet. Si daca unul va respinge atat de tare, incat il va arunca pe celalalt in capatul pierdut al luminii? Ah, scuza-ma, din nou uit ca esecul pentru tine nu exista.
Bine, atunci sa facem jocul meu dupa regulile tale. Reguli pe care, sper ca esti constient, le voi incalca ori de cate ori voi avea ocazia tocmai pentru a-ti da tie satisfactia de a ma sanctiona.
Cum adica nu am voie? Sa inteleg ca nu iti place atunci cand eu iti preiau rolul si ma transform comportamental in tine?
Stai linistit, imi place doar sa te vad nervos, imi place sa te vad tremurand din toate incheieturiile cand vezi ca lucrurile nu ies asa cum vrei tu. Esti atat de dulce cand vrei sa te impui, cand faci pe seful, incat daca te-ai vedea cu ochii mei te-ai pierde in fiinta ta pentru totdeauna.
Gata, este tarziu! Da-mi voie sa iti sarut pleoapele grele de visuri si sa iti spun "Somn usor"!
Ne mai jucam si maine!
Subscribe to:
Posts (Atom)
