20 mai 2004

Fara sfarsit

Fara sfarsit...

Greu...Prea greu de descris un rasarit la malul marii. Armonia, poezia pe care o creaza soarele intersectandu-se cu marea. Jocul de culori, raza care mangaie cu teama oglinda zeilor in care multi si-au gasit odihna vesnica, pentru necugetarea lor de a o infrunta.

As putea sa-i dedic o melodie sau sa incerc sa o imortalizez pe panza, dar au mai incercat acest lucru multi inaintea mea, rezultatul fiind intotdeauna la fel de nereusit, neputand sa redea adevarata imagine a Pontului Euxin.

Tot ce mi-a mai ramas de facut este sa scriu. Sa redau literelor forta valurilor, propozitiilor culoarea zilelor si paginilor misterul, pentru a plasmui in mintea cititorului un peisaj cat mai apropiat de cel adevarat. Dar nu pot si nici nu imi doresc. Astfel o sa ma alatur celor care spera sa atinga perfectiunea, iar eu sunt un simplu om, trecator pe acest pamant, si atata timp cat nu traiesti este usor sa nu gresesti. In plus, frumusetea marii te impiedica sa o redai, blocandu-te... caci- ciudat- ea este eterna intr-o lume efemera.

Eu nu vad in aceasta intindere de apa doar exteriorul si doar blandetea caracteristica zilelor de vara. Nu mi-am format aceeasi parere ca majoritatea oamenilor carora le este greu sa priveasca in profunzime si care au uitat ca in viata singurii ce gasesc ceea ce cauta sunt cei care urmaresc greseli.

Un intreg film se deruleaza in fata ochilor mei si vad durere, cruzime, nepasare pentru vietile pierdute, pentru diversele catastrofe. Reusesc sa-mi dau seama in sfarsit de adevarata origine a marii.

S-a format din lacrimile celor ramasi in viata, din setea lor pentru puterea de a schimba soarta celor pierduti in labirintul vietii si gasiti fara suflare in regatul lui Poseidon.

Observ cum valurile-i repezi se sparg brutal de mal si cum in aceasta agitatie se ascund povesti ale celor disparuti de secole, caci in adancurile sale, se afla istoria atator generatii care acum au ramas doar amintiri.

In departare se zareste un perete de stanci ce se straduieste sa o abata de la acest drum al distrugerii. Singura piatra ce a cugetat sa o infrunte, sa ii iasa prima in cale este aspru pedepsita pentru curajul sau si parca-i aud strigatele de ajutor, ii simt durere si dorinta de a rezista. Ma regasesc in ea, caci este greu sa te gandesti in ce altar, in ce monstru s-a transformat natura care era perceputa de toti ca fiind un lucru pur, neprihanit , plin de bunatate.

Oare tot rautatea oamenilor a intervenit in aceasta lume ideala, transformand-o intr-o umbra?

Nu mai stiu ce sa cred. Incerc sa imi formez o imagine... o imagine a sumbrului si apropiatului viitor. Acum realizez ca sufletul nostru este unul cu natura, si ca marea nu reprezinta decat oglinda omenirii, ca in ea se reflecta toata malitia si vanitatea lumii.

Dar asta este o alta problema si nu-mi doresc sa o dezbat astazi caci sunt satula de vorbe.

Poate maine.

La urma-urmei si maine este o zi!

Pasiuni insemnate

Imi plac semnele. De exemplu cele grafice, pe care le insirui ori de cate ori am inspiratie. Imi plac semnele. Semnele lui pe gatul meu s...