30 decembrie 2006

A fost un trecut prea dureros


De ce ma doare asa de tare inima? Si ma doare la propriu; chiar ma doare, simt un junghi care ma apasa asa de tare, sunt atat de trista, uit sa zambesc pe zi ce trece… ce mi-ai facut? De ce m-ai facut sa te iubesc, sa fiu in halul acesta de nebuna dupa tine? Daca ai stiut ca nu o sa ai curaj, de ce ai mai vrut dragostea mea? Nu iti ajungea inima ei? Ai vrut sa-ti demonstrezi tu, tie ca esti in stare sa iei mintile unei copile? De ce m-ai ales tocmai pe mine? Nu te-ai gandit ca nu vreau sa sufar? Vad ca esti asa de nepasator si ca te gandesti ca imi e asa de usor… vezi ca sunt diferita, ca ma comport altfel si cu toate astea iti dovedesti inca o data lasitatea si nu zici nimic, nu-mi dai nicio explicatie, macar pt sufletul tau… dar nu-ti pasa si mi-ai dovedit-o! Atunci de ce te doare cand sunt rece cu tine? De ce te astepti mereu sa fiu intelegatoare si dragastoasa cu tine? Imi oferi vorbe dulci si flirtezi cu mine la greu, consideri ca nu ma afecteaza, nu-i asa?

Adu-ti aminte cat te-ai tinut de mine sa ma indragostesc de tine. Cat de frica iti era ca nu cumva ceea ce simt eu pentru tine sa fie ceva doar trecator si pana la urma cred ca iti era frica de felul cum vei fi tu fata de mine. Pentru ca tu ai fost acela caruia i-au disparut brusc sentimentele. Tu ai fost cel care a batut in retragere. Iar eu? Eu am rams aici singura cu gandurile si amintirile mele si nu inteleg ce s-a intamplat, unde s-au dus toate iluziile noastre, unde s-a dus tot avantul tau pentru mine, pentru NOI. Si ma doare asa de tare ca nu gasesc un raspuns, ca in loc sa ma calmez mai tare ma aprind, ca lacrimile imi tin companie si noapte si zi… si ca as da orice sa te vad si nu mai stiu cum sa ma interpun in calea ta macar pentru cateva secunde sa-ti vad ochii aceia superbi, care m-au facut sa cred in tine; si sa-ti aud glasul, care m-a facut sa aud numai ce spuneai tu… ma doare asa de tare ca nu am insemnat nimic in viata ta… Pentru ca daca as fi insemnat ai fi avut curajul macar sa imi zici in fata tot ce s-a intamplat si sa-ti ceri IERTARE, daca ti-ar fi parut rau ca mi-ai calcat in picioare visele… Dar ce stii tu?

Tu crezi ca a fost o copilarie pt mine si cand vezi ce normal ma port cu tine zici ca mi-a trecut si ca imi e asa de usor… Ce “bine” ma cunosti… Habar nu ai ca ma port asa tocmai ca tu sa nu fugi de mine, tocmai ca sa te mai vad macar cateva minute. Imi face atata bine prezenta ta, desi stiu ca nu pentru mine vii, ca nu pentru mine te rupi cateva minute, ore de ea… dar nu am pretentii. Macar te vad si asta ma face sa zambesc cateva clipe… Pentru ca apoi cand pleci sau plec, sa imi dau seama ca asa va trebui sa fie de acum incolo, sa ma multumesc cu fragmente atat de sporadice din viata ta… Dar stiu ca imi sunt cat de cat suficiente si pt cateva secunde ma fac sa fiu fericita, doar de asta nu stiu cum sa mai trag de tine sa te vad… dar ce sa intelegi tu?

Nici nu stiu cum sa ma port cu tine; nici nu stiu cum sa iti vorbesc; nici nu stiu ce trebuie sa fac? Sunt curioasa cat voi mai rezista in situatia asta… Doamne, cat ma doare stiind ca ea se va mai bucura de acum incolo de tine ca are parte de tot ce mi-as fi dorit eu sa am parte alaturi de tine: sa fiu langa tine dimineata, sa te sarut si sa iti zic “Buna dimineata!”, sa am grija de tine cand nu te simti bine, sa te sarut de noapte buna si sa stau langa tine sa iti veghez visele; sa te vad cum dormi, sa te simt atat de aproape de sufletul meu, sa-mi iei mana in mana ta, sa te uiti la mine cu atata dragoste si caldura, sa-ti soptesc tot ce vrei sa auzi…

Dar uite ca mai rau ma chinuiesc gandindu-ma la toate astea, la tot ce nu voi putea sa am alaturi de tine si ma doare atat de tare, nu-ti poti inchipui prin ce focuri trece sufletul meu… Oricum nu ti-ar pasa…

Mi-as fi dorit atat de mult sa ma alegi pe mine in locul ei. Sa fii capabil de atata curaj. In schimb am primit cea mai uzata replica: “am fost silit sa acord o a doua sansa”. Hai sa fim seriosi! Zi mai bine: “nu am vrut sa ma despart de ea era prea complicat ai fost doar o eliberare a sufletului meu satul sa fie acuzat ca inseala”… sau sa zic mai simplu o ambitie? Ai vrut sa-i dovedesti ei ca poti fii si cum ea iti reprosa, nu? Aveai nevoie de o escapada ca sa nu te mai simti asa de presat de ea… in niciun caz cum ai zis tu, ca erai la un pas sa te indragostesti de mine, ca am trezit in tine sentimente care adormisera cam de mult. Nu incerca sa negi ce zic eu mai sus pt ca esti constient ca asa e. Daca dragostea ta era asa de mare precum ma minteai ai fi infruntat-o pe ea si parintii ei. Dar iti e mult mai comod sa fii cu ea, nu-i asa? Sau nu ai vrut sa iti auzi reprosuri din partea ei, regrete absurde dar normale la orice sfarsit de relatie, n-ai vrut sa o ranesti pe femeia pe care ai iubit-o( si poate o mai iubesti)… Dar de mine nu ai avut pic de mila, la mine nu te-ai gandit o secunda… A trebuit sa faci o alegre si ai ales-o IAR pe ea ( pentru ca nu cred ca a fost prima cearta mai serioasa dintre voi, nu a fost prima data cand v-ati mai acordat o a doua sansa)… As fi sarcastica daca ti-as spune "multumesc"? Atunci "MULTUMESC!", m-am simtit foarte bine sa vad ca ai ales sa fiu eu aia care sa sufere…
Sincer nu pot sa inteleg cum o persoana la 21 de ani face astfel de compromisuri… peste vreo 10-15 ani ce ai sa faci? Atunci ai sa lupti in sfarsit pentru ce vrei? Sau iar ma amagesc singura gandind, ca pentru o clipa m-ai vrut pe mine in viata ta, cu adevarat! Nu as mai vrea sa-ti comentez gestul, doar a fost alegerea ta si nu pot sa fac nimic in privinta asta…

Am si eu scurte momente in care zic: “gata, Simona, nu mai suferi, o sa treaca, o sa fie bine, ai multe de oferit, ai o viata inainte”. Stii, incerc sa fiu eu optimista pentru mine dar sunt asa de scurte momentele si apoi imi dau seama ca toata suferinta asta si toata pasiunea si dorinta din inima mea foarte greu se vor stinge… Ce pacat ca ma cunosc atat de bine… Ce pacat ca am crezut in tine si ca m-am amagit exact cu ce stiam ca cere atat de mult sufletul meu: te-a vrut pe tine si inca te mai vrea si probabil ai sa regreti vreodata dragostea mea… Dar s-ar putea sa fie prea tarziu… Nici nu cred ca iti poti inchipui ca eu inca mai sper ca intr-o zi vei veni la mine si imi vei zice ce vreau sa aud si ma vei lua in brate si tot cosmarul asta pe care il traiesc acum se va termina odata pentru totdeauna…

Dar din pacate, doar visez ca intr-o zi se va intampla asa, am dreptate?

Imi doresc din toata inima sa fii fericit pentru ca eu daca te voi vedea pe tine cu adevarat fericit, voi stii ca macar unul dintre noi are parte de asa ceva si crede-ma ca in felul asta voi fi si eu putin fericita… Daca ai stii tu cat de putin necesit eu pentru a fi fericita…

Stau si ma uit la mine, la ceea ce scriu si parca as fi nebuna. Vorbesc eu cu mine intr-un fel, dar macar asa ma descarc, macar in felul asta iti spun tot ce as vrea sa iti zic dar nu pot… Nu stiu de ce nu pot. Ssunt prea orgolioasa, sunt prea rea si nu as vrea sa iti arat cat sufar preferand sa te las cu ceea ce crezi tu, cu ceea ce zici tu ca simt eu… Desi uneori, crede-ma ca as vrea sa stii tot ce se ascunde in spatele zambetelor mele si vorbelor mele si ma feresc sa iti zic pentru ca nu stiu daca te-ar interesa macar 1 la suta.

Ti-e bine? Esti cu adevarat fericit alaturi de ea? Ai uitat tot ce ii reprosai? S-a schimbat situatia dintre voi doi? Macar asta as vrea sa aflu, dar din pacate sunt alte intrebari la care va trebui sa-mi raspund singura pt ca tu in continuare nu ai curaj sa ramai singur cu mine, sau sa vorbesti cu mine… Ne purtam de parca totul a fost spus si clarificat… Dar amandoi stim ca nu e deloc asa… Ne vom mai preface mult timp ca nu avem nimic sa ne mai spunem in legatura cu trecutul? Chiar sunt curioasa…

05 decembrie 2006

Unii nu inteleg

N-am sa inteleg niciodata cum pot unii oameni sa renunte asa usor la ceea ce vor... la ceea ce simt... la ceea ce stiu ca ii pot face fericiti... doar pt a nu rani alt suflet.

Oare nu ii faci mai mult rau aceluiasi suflet protejandu-l pe el si distrugandu-te pe tine. De ce iti lipseste curajul sa lupti tu pt tine? Daca tu nu faci acest lucru cine sa lupte in locul tau? Cum poti sa te sacrifici pt fericirea altora calcand peste cea proprie? In felul asta nu ai mai facut nicio fapta buna, in felul asta doar ti-ai batut joc de prima persoana care ar trebui sa conteze: TU.

De ce iti lipseste curajul? De ce iti lipseste dorinta de a lupta pt tine? Nimeni nu poate stii mai bine ca tine ce iti trebuie, cum trebuie sa fii. Iar daca tu stii si nu faci nimic in privinta asta si nu incerci sa ajungi la ceea ce iti doresti degeaba te-ai sacrificat pt altii; caci e mai mare dovada de egoism sa te faci pe tine nefericit crezand ca in felul asta ii ajuti pe ceilalti.

As vrea atat de tare sa iti gasesti macar in mine, iubitule, forta de a lupta, curajul de a infrunta orice ar fi. As vrea sa fiu eu vantul de sub aripile tale, sa reusesc sa te intalt si sa te mentin in zbor. Dar daca tu nu vrei, degeaba ma chinui eu.

Imi doresc doar sa iti fie bine, sa zambesti cu sufletul, sa iubesti cu inima... Stiu ca nu iti poti cladi propria fericire pe nefericirea altora, dar nici sa cladesti fericirea altora pe fericirea TA!

Da-mi ocazia sa fiu langa tine. Sa te indrum. Sa te ajut. Pentru ca stiu, pentru ca simt ca nu ti-e bine cum esti acum si simt ca daca ar fi dupa tine m-ai iubi si ai fi acum langa mine. Pentru ca stiu asa cum sufletul meu e complet numai langa al tau si al tau poate fi intreg numai langa al meu. Dragostea este o prietenie ce a luat foc, iar flacara iubirii noastre arde; si arde atat de intens. Hai sa o ajutam sa nu se stinga de la atatea lacrimi ce curg pe obrajii mei infierbantati de atata dor!

Oare cine ar putea sa fie alaturi de tine mai bine decat mine? Oare cine te poate simti mai bine decat mine? Oare sufletul cui si inima cui iti apartin tie si niciodata nu ar putea sa te renege? Pentru ca tu M-AI invatat sa iubesc, sa simt, sa traiesc.

Pentru aceste trei lucruri niciodata n-am sa te uit si niciodata nu am sa te urasc. Iti apartin in totalitate chiar daca tu nu-ti dai seama. Sunt vie datorita tie. Pentru ca tu ai reusit sa spargi toata gheata ce se formase in jurul inimii mele, sa luminezi toata bezna in care era adancit sufletul meu. Oare aceste motive nu sunt suficiente sa fiu alaturi de tine indiferent cine ar fi in viata si in inima ta?
Eu zic ca da... ca sunt mai mult decat de ajuns...

Crede-ma, iubitule, niciodata nu te voi lasa nici la greu, nici la bine! Voi fi mereu langa tine sa te ajut, sa te sfatuiesc, sa te sprijin mai mult ca oricine, fara sa astept nimic in schimb... ba da... Un singur lucru voi astepta: sa te vad pe tine fericit si multumit. Caci asa, in mod paradoxal, stiu ca voi fi si eu. Dar te rog cu sufletul sa-mi dai aceasta ocazie, sa nu ma indepartezi de langa tine, de langa inima ta.

Lasa-ma sa fiu eu ingerul tau pazitor, mica ta raza de speranta cand totul pare pierdut. Pentru ca eu nu am incetat sa cred in tine si cred cu toata fiinta mea ca intr-o zi vei fi capabil sa infrunti lumea pt tine... si poate ca in adancul inimii sper sa infrunti lumea pt noi...

Vreau eu sa fiu cea care iti aduce mereu aminte ca in toate exista un nou inceput, ca visurile se pot implini daca tu crezi in ele, ca viata e un drum pe care se merita sa-l urmezi. La final vreau sa fiu eu la linia de start cu tine si nu astept nimic altceva in schimb, decat prietenia ta.

Poti? Imi poti acorda acest lucru? Daca tu m-ai invatat sa iubesc, sa imi deschid inima si sa te primesc cu atata caldura in ea incat sa uit total de mine, nu ma lasa asa la inceputul lectiei. Nu iti parasi propriul elev, pe care tu l-ai format in aceasta materie atat de palpitanta, de imprevizibila, de incitanta...

Esti viu? Real? Sau esti cel mai frumos vis pe care l-am avut vreodata? Esti inger sau doar rodul imaginatiei mele? O persoana pe care am nascocit-o ca sa umple golul? Sa aline durerea? Cum ai gasit timp sa ma asculti? Cum de ai putut sa ma intelegi? M -ai facut sa rad cand inima imi plangea. M-ai ajutat sa pot visa cand sufletul imi murea. M-ai luat in brate si ti`am apartinut.

Lasa-ma sa iti fiu aproape. Si DA, simt si pot sa zic cu tot avantul si cu toata siguranta interioara!

15 noiembrie 2006

Vindeam fericire in rate


Atat de simplu si de sublim; atat de profound si adevarat; atat de bine ma simt!

M-ai invatat sa nu-mi pese ce imi rezerva ziua de maine cand eu te am pe tine langa mine in clipa de azi. Poate nu iti dai seama, dar sufletul imi zambeste numai cand ma gandesc la tine.

Simt atata bucurie si atata fericire in sufletul meu! Simt emotii pe care nu credeam ca voi fi capabila sa le simt vreodata in viata mea! Si asta datorita tie.

M-ai invatat sa iubesc. M-ai invatat sa zambesc cu adevarat. M-ai invatat sa pretuiesc atat de mult momentul pe care il traiesc.

Sunt o copila, o infantila, dar simt atat de puternic! Dumnezeule, nimeni si nimic nu-mi va putea lua vreodata tot ceea ce simt, ce am simtit, tot ceea ce traiesc, ce am trait!

Atata fericire poate exista? E reala? Suntem reali?

Nu cred sa fi avut vreun moment in viata in care cuvintele, sa simt macar ca, sunt de prisos. Nu-mi gasesc cuvinte, propozitii, fraze, enunturi, texte sa ma exprim pe mine insami si asta datorita tie.

Iti multumesc!

Vand fericirea in rate. Fac contrabanda cu iubirea. Multiplic zambete si imprumut pasiunea. Totul pentru fericirea ta, pentru iubirea ta, pentru zambetul tau, pentru tine, viata mea!

26 octombrie 2006

Ah, ce greu e cand doare neputinta!

Doamne, cat imi tremura mainile! Cat de tare imi bate inima! Ca niciodata. Si ce senzatie stranie! Si ce greu rezist! Si-mi simt lacrimile in ochi! Si nu pot sa le dau frau liber, sa-mi umezeasca obrajii infierbantati! Si, Doamne, cat de tare tremur!

Si de ce? De ce nu pot opri valul de simtiri? De ce nu pot sa ma integrez in mine? Ceva e in plus sau in minus... sau nu mai stiu. Sunt ratacita in propria-mi fiinta, in propriile-mi ganduri...

Dumnezeule, cat de tare imi doresc sa nu mai simt ceea ce simt! Sa pot sa zic NU! Sau GATA! si inima mea sa ma asculte! Dar ea NU!, continua. Stie ca nu poate! Stie ca n-are voie si se incapataneaza! Nu o mai simt parte din mine... ci ceva asupra mea. Ceva ce ma coordoneaza. Ceva ce ma coordoneaza la un univers pe care il resping cu toata fiinta!

NU vreau! NU pot! Intelege odata! Lasa'ma sa fiu ceea ce am fost! Reda-mi vechiul EU!

Incredibil! Am ajuns sa creez furtuni in propriul suflet. Am ajuns sa ma impotrivesc mie insami. Am ajuns sa reneg parti integrate mie.

De ce? Iar aceeasi intrebare fara niciun raspuns concret... fara niciun raspuns care sa ma satisfaca...

Pentru un moment imi doresc ca o secunda sa pot sa aflu ce gandeste o singura persoana cu adevarat. Sa pot patrunde dincolo de cea mai frumoasa calitate a lumii: MISTERUL... sau macar sa stiu solutia cea mai potrivita pentru a-l afla. Pasii pe care trebuie sa-i urmez, pentru a-l descoperi.

Raman impotmolita in dorinta. Raman impietrita in intrebari. Am cazut si pentru prima data simt ca nu am putere sa ma ridic.

Mor de dorinta sa te implor sa nu pleci, viata mea!

Mor de dorinta sa te ascult zicand lucrurile pe care nicidoata nu le zici. Dar tac si pleci. Inca am speranta de a fi capabila candva sa nu mai ascund ranile ce ma dor gandindu-ma ca te voi iubi in fiecare zi mai mult. Cat timp vom astepta?

Mor de dorinta sa te imbratisez si sa ma imbratisezi puternic!

Mor de dorinta sa te fac fericit si sa ma saruti cand ma trezesc la pieptul tau, pana cand rasare soarele!

Ma pierd in parfumul tau. Ma pierd in buzele tale ce se apropie, soptind vorbe ce ajung la aceasta biata inima. Simt focul in interior.

Mor de dorinta sa te cunosc! Sa stiu ce simti! Sa deschid toate portile si sa inving furtunile ce vor sa ne abata, semanand in ochii tai privirea mea. Sa cant cu tine pana la rasarit. Sa ne sarutam pana ramanem fara suflu si sa vad pe chipul tau in fiecare zi apropiindu-se acel sentiment. Apropiindu-se, visand, lasand totul sa se intample, trecand peste teama de a suferi!

Mor de dorinta sa-ti explic ce se intampla in mintea mea!

Mor de dorinta sa te intrig si sa fiu inca capabila sa te surprind! Sa simt in fiecare zi acest tremur.
Cand te vad ce mai conteaza ce zic? Ce mai conteaza ce gandesc?

Daca sunt nebuna e treaba mea! Si acum vad iar lumea in favoarea mea. Vad din nou stralucind raza de soare.

De ce iubesc interzisul? De ce atentez la fructul oprit? De ce NU sunt apta sa lupt pentru ceea ce vreau?

24 octombrie 2006

O zi friguroasa din octombrie anul trecut


24.10.2006(copiat de pe foaia de la ora de bio)

Acum cand vreau sa fug, ceva ma tine! Acum cand vreau sa nu simt, ma face sa traiesc! Ce pot sa fac? Nu vreau! De ce mi se intampla numai mie?

In inima mea e furtuna si e soare. Nu stiu ce sa fac, nu stiu cum sa fac. Simt ca nu mai pot sa indur, dar totusi nu pot sa uit cum m-a tinut in brate, nu pot sa uit cat de protejata m-am simtit.

Cum a putut un gest atat de mic sa trezeasca in mine atatea emotii? Voiam sa ii zic sa imi dea drumul, dar nu puteam. Ceva mai puternic decat mine imi zicea sa ma abandonez, sa fac ce-mi dicteaza inima nu ratiunea.

Si acum ii simt mirosul, inchid ochii si ii vad chipul. Ma doare inima ca simt ceea ce simt si sunt constienta ca e imposibil.

Am ramas doar cu amintiri.

Ce sa fac? Cum sa ma port? Cum sa imi inchid visele in mine, cand simt cea mai mare nevoie acum sa visez?

De ce m-am simtit atat de protejata in bratele lui?

Nu vreau sa mai simt ceea ce simt, dar nu pot. Este peste masura vointei mele.

Privesc ceata si imi aduc aminte decorul: ceata, luminile pale ale felinarelor, copacii, lacul , el, ochii lui, vocea lui. Parca totul se oprise in loc. Parca timpul fugea prea repede. Parca imi era foarte cald. Doamne, si totusi atat de frig!

In bratele lui ma rataceam si in acelasi timp ma regaseam.

Vreau sa zbor dar imi sunt tinute aripile!

De ce mi-e dat sa visez si doar atat, fara sa pot spera ca visul meu vreodata se va materializa?

Of ... de ce acest „de ce”?

„ Ma suna. Eram mai jos de posta. El ma vedea. Urcam in masina. Mergem la Neptun.
Coboram pe straduta care ducea spre faleza. Era ceata, doar felinarele aprinse. Se auzea marea. Se oglindea lumina in lac.

Ne dam jos din masina. Radem. Discutam. Glumim. Observa ca nu-s chiar in apele mele. Ma intreaba ce am. Ii zic ca imi e rau. Ma apuca de maneca si ma trage spre el. Ma pune pe genunchii lui. Ma ia in brate. Ma tine strans. Iar ma intreaba ce am. Ii zic ca sunt intr-o perioada mai delicata. El face o gluma. Ma pupa pe obraz- gest ciudat.

Ma ridic de pe genunchii lui. O iau in brate pe ea. Vine si ne desparte. Ii zice sa isi gaseasca pe altcineva, pentru ca eu sunt a lui ( moment de blocaj mental nu-mi venea sa cred ce aud). Ea imi da drumul spunandu-i ca eu tot pe ea o iubesc. El ii raspunde: „ Deocamdata!”.

Ma tine strans in brate, daca se aseaza ma pune pe genunchii lui. Ma ridic, bineinteles ca nu trec doua secunde si vine. Ma pune sa il iau in brate si mergem de-a lungul strazii. Obsevase ca ma port ciudat (era si normal nu pot sa trec peste faptul ca are pe alta). Ma intreaba ce am. Incerc sa ii explic ca nu se intampla nimic. Nu ma crede. Abandonam subiectul.

Imi miroasea parul, gatul. Imi spunea ca ii place mirosul meu (deja ma ratacisem in ochii lui, dar incercam sa nu-mi pierd controlul). Il fac sa ne intoarcem la grup. Nimeni nu zice nimic, desi este evident.

Glumim. Radem. Incerc sa ma port altfel cu el. Observa. Ma ia din nou in plimbare, de data asta pe partea opusa. Ma intreaba cati ani am, ce clasa sunt (desi stia, dar parca isi dorea sa ii raspund altceva). Ofteaza. Isi pune capul pe umarul meu si zice intr-una: „ De ce esti asa de mica? Fii mare!”. Fac pe naiva si-l intreb: „De ce?” (desi in sufletul meu stiam, dar voiam sa aflu de la el). Ma intreaba ce fac cand voi termina liceul. Ii zic ca vreau la Bucuresti. Ma strange in brate si imi zice sa merg cat mai repede.

Din vorba in vorba, ii marturisesc ca eu merg in fiecare an la Bucuresti si ca si anul asta vreau sa merg pentru a-l vedea pe fratele meu. Ii zic cat imi e de frica sa nu-l pierd si pe el. Ma strange in brate. Ma pupa si imi zice sa nu fiu pesimista. Ii zic ca nu pot, ca nu stie prin cate am trecut. Ma strange atat de puternic in brate (ma simt atat de protejata, atat de in siguranta; as vrea sa nu inceteze vreodata sa ma tina asa in brate) si-mi zice: „Imi inchipui... o sa fie bine!”( privesc in ochii lui, simt atata caldura).

Suna telefonul. E mama. Trebuie sa merg acasa. Visul se termina. Ii zic ca trebuie sa ajung acasa. Imi spune ca fara rasplata (santaj adica) nu ma duce. Il intreb de cate ori vrea sa il pup. Raspunde ferm si sigur: "o data si bine!". Ma fac ca nu inteleg. Imi zice sa nu ii spun povesti de astea, pentru ca pricep foarte bine.

Doamne, cat mi-as fi dorit sa-l sarut! Dar nu pot. Imi aduc aminte de cealalta. Ramanem in tacere un minut. Ceilalti vor sa-si cumpere tigari, asa ca-l grabesc. Nu-i asculta. Se uita insistent la mine.

Rezist tentatiei si ii zic ca nu am chef de glume si chiar trebuie sa ajung. Renunta si el. Ma ia de mana si ma duce la masina.

Acasa tremuram toata. Nu stiam daca e vis sau realitate. Dupa vreo 2 ore primesc mesaj. Ma intreaba daca dorm. Ii raspund. Apoi ma atentioneaza ca nu am dat niciun semn. Inventez o scuza.
Cum era sa ii zic ca eu nici la ora aia nu stiam daca a fost vis sau realitate?

Recunosc ma simt prost pentru ca si de data asta tot el face primul pas, dar eu inca eram nesigura...

Inchid ochii.

Visez.... iar...”

Ridic si acum ochii spre cer si ma intreb acelasi lucru: „ Ce sa fac? Sa mai visez? Cum sa-l uit?”

Astept raspunsul... ce parca nu mai vine.

Astept...

Visez...

15 octombrie 2006

Secretul pasiunii



Mi-e teama sa ajungi un secret. Mi-e frica sa ma simt ranita. Mi-e groaza sa nu te simt langa mine.

Inchid ochii si visez, dar visul nu e bun. Trebuie sa-mi sterg din minte acest vis ce a devenit atat de imposbil. Mi-e dat sa mi se implineasca cosmarurile, nu visele.

Vreau sa zbor... dar imi sunt tinute aripile.

Vreau sa fug... dar imi simt prea greu trupul.

Vreau sa vad clar... dar sunt orbita de lumina.

Plang... dar trebuie sa rad.
Sufar... dar trebuie sa par fericita.

Sunt intr-un contrast continuu intre mine si lume, intre ceea ce sunt si ceea ce trebuie sa fiu.

Cum pot sa ma sacrific pt fericirea altora si sa NU LUPT pentru fericirea mea? E ABSURD! Nu sunt o eroina din basme. Se zice ca niciodata nu trebuie sa iti cladesti fericirea proprie, pe nefericirea altora. Dar eu cum pot sa cladesc fericirea ALTORA pe nefericirea MEA?

Nu este mai mare pacatul daca procedez asa? Nu imi e mai mare vina pentru propriile deziluzii si esecuri daca eu singura ma conduc catre ele? Cum as putea sa castig daca nu lupt? Cum pot sa ma astept sa am rezultate daca eu abandonez? De ce sa ma plang de propria-mi suferinta cand eu sunt singura vinovata pentru ea? Cand singura, pentru a-i face pe necunoscuti fericiti, sunt in stare sa-mi sacrific eu destinul.

Nu faceti asa!

Nu zic sa fiti rai sau egoisti si sa va ganditi numai la binele vostru, dar nici nu va lasati pe ultimul loc. Daca nici VOI nu va ganditi la VOI cine ati avea pretentia sa o faca?

FITI fericiti! Iubiti ceea ce VRETI sa iubiti... si mai ales ceea ce stiti ca la randul sau VA iubeste!

Chiar daca totul pare imposibil, o singura viata avem si pe aia sa o sacrificam? E absurd. Traim in absurdiate voit. Schimbam ziua de azi, daca o gandim, pe cea de maine, in favoarea noastra. Ce rost are sa sacrificam clipa NOASTRA pentru a altora?

Poate suna egocentrist, dar este atat de just fata de NOI insine sa mai fim si asa. Mai ales daca am facut atata bine si nu am primit nimic. De ce sa asteptam numai sa primim, cand daca ne dorim ceva cu adevarat putem sa ne luam singuri?

Zambeste! Iar daca plangi, adu-ti aminte ca TU esti responsabil de suferinta TA!

10 octombrie 2006

Un geniu is ia ramas bun

Un geniu isi ia ramas bun

Gabriel Garcia Marquez s-a retras din viata publica din motive de sanatate: cancer limfatic. Acum, se pare ca boala s-a agravat din ce in ce mai mult. A trimis o scrisoare de ramas bun prietenilor, cititorilor si admiratorilor lui, si datorita Internetului acum este difuzata. Va recomand s-o cititi, intrucat acest scurt text scris de catre unul dintre cei mai stralucitori latinoamericani din ultimii ani este mai mult decat miscator.

"Daca pentru o clipa Dumnezeu ar uita ca sunt o marioneta din carpa si mi-ar darui o bucatica de viata, probabil ca n-as spune tot ceea ce gandesc, insa in mod categoric as gandi tot ceea ce zic. As da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valoreaza, ci pentru ceea ce semnifica As dormi mai putin, dar as visa mai mult, intelegand ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii, pierdem saizeci de secunde de lumina.

As merge cand ceilati se opresc, m-as trezi cand ceilalti dorm. As asculta cand ceilalti vorbesc si cat m-as bucura de o inghetata cu ciocolata! Daca Dumnezeu mi-ar face cadou o bucatica de viata, m-as imbraca foarte modest, m-as intinde la soare, lasand la vederea tuturor nu numai corpul, ci si sufletul meu. Doamne Dumnezeul meu daca as avea inima, as grava ura mea peste gheata si as astepta pana soarele rasare.

As picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, si un cantec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-as oferi-o lunii. As uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simti durerea spinilor si sarutul incarnat al petalelor.

Dumnezeul meu, daca as avea o bucatica de viata... N-as lasa sa treaca nici o zi fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc. As convinge pe fiecare femeie sau barbat spunandu-le ca sunt favoritii mei si as trai indragostit de dragoste. Oamenilor le-as demonstra cat se insala crezand ca nu se mai indragostesc cand imbatranesc, nestiind ca imbatranesc cand nu se mai indragostesc! Unui copil i-as da aripi, dar l-as lasa sa invete sa zboare singur. Pe batrani i-as invata ca moartea nu vine cu batranetea, ci cu uitarea. Atatea lucruri am invatat de la voi, oamenii.. Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful muntelui, insa fara sa bage de seama ca adevarata fericire rezida in felul de a-l escalada. Am invatat ca atunci cand un nou nascut strange cu pumnul lui micut, pentru prima oara, degetul parintelui, l-a acaparat pentru intotdeauna. Am invatat ca um om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice. Sunt atatea lucruri pe care am putut sa le invat de la voi, dar nu cred ca mi-ar servi, deoarece atunci cand o sa fiu bagat in interiorul acelei cutii, inseamna ca in mod nefericit mor.

Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as imbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o imbratisare, un sarut si te-as chema inapoi sa-ti dau mai multe. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand voi auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infinit. Daca as stii ca acestea ar fi ultimele minute in care te-as vedea, as spune "te iubesc" si nu mi-as asuma, in mod prostesc, gandul ca deja stii.

Intotdeauna exista ziua de maine si viata ne da de fiecare data alta oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar daca cumva gresesc si ziua de azi este tot ce ne ramane, mi-ar face placere sa-ti spun cat te iubesc, ca niciodata te voi uita. Ziua de maine nu-i este asigurata nimanui, tanar sau batran. Azi poate sa fie ultima zi cand ii vezi pe cei pe care-i iubesti. De aceea, nu mai astepta, fa-o azi, intrucat daca ziua de maine nu va ajunge niciodata, in mod sigur vei regreta ziua cand nu ti-ai facut timp pentru un suras, o imbratisare, un sarut si ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorinta.

Sa-i mentii pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cat de multa nevoie ai de ei, iubeste-i si trateaza-i bine, ia-ti timp sa le spui "imi pare rau", "iarta-ma", "te rog" si toate cuvintele de dragoste pe care le stii. Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gandurile tale secrete. Cere-i Domnului taria si intelepciunea pentru a le exprima. Demostreaza-le prietenilor tai cat de importanti sunt pentru tine."

23 iunie 2006

Un nonsens total


He, he, mi-era dor sa scriu, sa ma eliberez in stilul meu propriu si caracteristic.
Sunt momente in viata asta cand simti ca ai totul fara sa ai de fapt mai nimic. Asa ma simt eu acum. Am un grad de optimism ridicat si o ambitie de nestavilit si toate pentru ca? "Pentru ca"… da, asta e raspunul meu: “pentru ca”.

Poate ca asta e greseala noastra, a tuturor, ca intotdeauna cautam sa gasim un raspuns sau sa punem o intrebare la orice si nu stim sa savuram clipa asa cum pica din senin, singura, goala lipsita de complexitati analogice, lipsita de semne de intrebare sau orice semn de punctuatie. Pur si simplu asa cum pica ele, ca niste fraze neterminate si care nu pot fi terminate pentru ca nu au un capat impus, general, obiectiv, ci unul aleatoriu, particular si subiectiv.

Difera de la om la om impacarea cu sine insusi, gasirea esentei vietii proprii. Azi zambesc si plang in acelasi timp. Nu stiu cum este posibil. Este cel mai mare paradox al starii mele. Zambesc, pentru ca incep sa realizez ca am o maturitate si o gandire mult inaintata, dar plang, pentru ca pretul platit a fost mare, foarte mare.

E atat de ciudat. As vrea sa spun multe, gramezi de cuvinte si in acelasi timp nimic. Sufletul imi e si plin si gol. Si cu toate astea zambesc. Sau de fapt plang. Nici eu nu mai stiu. Stiu doar ca asta e starea mea de moment si ca nu trebuie sa-i gasesc vreo cauza, vreun motiv, vreo limita umana. Trebuie doar sa o traiesc si sa o simt exact asa cum imi zice ratiune si inima.

Gandesc cu inima si simt cu mintea. Paradoxal? De ce va puneti intrebari? De ce incercati sa va pretati spiritului de “cutie” in care traim zilnic. Eliberati-va mintea si sufletul si simtiti, rationati exact cum fac eu acum. Va este greu? Inseamna ca sunteti victime ale rutinei. Incepeti sa va deprindeti? Sunteti apti pentru schimabre. Ati reusit? Sunteti oameni.

Si nu exagerez cand afirm pt ca asa este. Este esenta noastra ca om sa fim asa: schimbatori precum marea; de nestavilit precum stancile; casabili precum scoicile.
Dar deja o dam in psihologie sau filozofie, sau ce mai conteaza in ce o dam, important e cum ne simtim. Pariez ca fiecare se simte altfel. Cand citim o carte, cand vedem un film fiecare vedem in nuantele si tonurile proprii. Si asta este perfect, atata timp cat nu suntem prea egocentristi in viziunea noastra subiectiva, dar nici prea obiectivi in realismul relativ al lumii noastre.

Este totul un nonsens sau poate un sens total. Nu stiu. Nici macar nu ma chinuiesc sa aflu. Simt ce scriu, scriu ce simt.

Gaditi ce vreti, vreti ce ganditi!

Gata, deja este prea mult!

03 februarie 2006

Dorinte arzand in noi

De cand ma stiu mi-am dorit mereu sa fiu in centrul atentiei! Cine poate sa-mi reproseze ceva pentru ca nu sunt una dintre acele persoane care doresc sa ramana in anonimat, sa treaca prin viata ca rata prin apa? Da, oare este un pacat faptul ca vreau sa fiu nemuritoare? Ca vreau prin munca mea, prin persoana mea sa raman in istorie si in mintea celorlati?

Imi doresc nespus sa schimb ceva. Orice! Chiar orice mi-ar aduce un pic de faima si recunostinta. Numiti-ma egoista, egocentrica, dar macar eu zic ceea ce gandesc, nu incerc sa ma ascund dupa false afirmatii. Asta sunt eu si asta imi doresc.

Poate ca uneori sunt prea directa si stric multe relatii prin anumite afirmatii, dar atat de des ma plictiseste masca societatii, jocul de culise din fiecare zi, incat hotarata sa nu mai inghit in sec atata deziluzie si amaraciune, incerc sa fiu eu acea adiere de vant care ar putea sa trezeasca furtuna sau sa mangaie obrajii insetati pe timpul secetei. Fiecare ma percepe asa cum crede ca trebuie, asa cum vrea.

Vorbe mari imbracate frumos metaforic nu pot schimba o persoana simpla intr-una cultiva. Insa vorbe simple, dar cu subinteles, profund fac ca simplitatea sa fie atat de complexa.

Vise, prin ele traim si cu ele ne hranim in momentele de deziluzie, in momentele de cumpana in momentele de evadare. Unii viseaza o amagitoare utopie, altii ceva realizabil.

Nu exista limite in imaginatia noastra, nu exista bariere in visele noastre, dar exista obstacole in viata cotidiana. Obstacole ce pot coplesi uneori, dar pot fi usor de trecut, alteori.

Nici eu nu stiu de ce uneori am aceste momente in care scriu, in care incerc sa ma descarc printr-o creatie, in care simt un freamat launtric ce parca se asterne dupa aceea peste radurile acestea.

Stiu doar ca am o ambitie incomensurabila. Stiu doar ca nu ma voi impiedica nici de buturuga mica nici de carul mare, nici de nimic. Nu, n-am gasit reteta miraculoasa de a reusi, insa am inceput sa cred ca pot sa-mi traiesc „Legenda Personala" (nb „Alchimistul”, Coelho).

Am inceput sa invat sa zambesc cand vreau sa plang si sa las lacrimi sa-mi inunde ochii cand vreau sa rad cu toata inima. Nu pentru a parea prefacuta si a ma ajuta de anumite beneficii, ci pentru ca am descoperit ca fiecare clipa merita atat plansa cat si zambita.
Pot fi totul sau nimic, pot avea totul sau nimic! Pot, dar nu singura…

„Cand ai prea multe lamaii si ti se par prea acre, fa-ti din ele o limonada!”

Amicus humani generis

De multe ori am inchis ochii atunci cand un prieten/o prietena m-ai tradat. I-am inchis si cand i-am deschis am pierdut prin ei multe lacrimi. Lacrimi ce nu meritau varsate in fata unui sulflet patat de rautate, un suflet ce nu a stiu sa aprecieze o dorinta sincera, o prietenie adevarata.

Cu ce m-a ajutat faptul ca am fost sincera, directa, deschisa, cand vorbele mele s-au pierdut in propriul ecou?

Nervi inecati in tipete, tristeti inundate de lacrimi si un suflet care sufera prea mult. Oare asta sa fie rasplata bunatatii intr-o lume placida si prea egocentrista?

Sunt satula de ipocrizie, de piese prost jucate intr-un teatru atat de ieftin numit viata. Actori prost platiti si prost instruiti ce zic ca pot printr-o simpla replica sa castige aplauze. Iar cei ce isi joaca rolul mult prea bine sunt umbriti de stralucirea falsa a celor ce nu merita.

Vai!, la tot coltul ti se cere sa fii sincer, sa fii direct, deschis, bla bla pura vorbarie pentru nimic. Cand, de fapt, toti sunt niste fiare insetate de putere, popularitate si multi calca pe cadavre pentru a fi "ON TOP". Dar tot timpul se intoarce roata. Tot timpul lacrimile varsate cad in paharul calaului.

As vrea sa cred ca va veni si acea zi in care pana si eu voi putea fi asa cum sunt in realitate. Nu sa ma ascund in spatele unei masti, unui scut creat pentru a nu suferi si pentru a incerca cat de cat sa parez loviturile destinului.

Da, recunosc nu intotdeauna EU sunt EU. Dar imi pastrez esenta, asta e cel mai important. Nu-mi schimb principii si valori morale pentru a fi undeva deasupra. Ma pastrez pe linia de plutire si nu las ca utopia succesului de moment sa ma orbeasca. Da, in fapt ma gandesc si la viitor, nu numai la prezent. Pentru ca prezentul va reprezenta trecut, iar trecutul este ca un fel de carte de vizita. Vrem, nu vrem tot analizam sau judecam, in cel mai rau caz, oamenii dupa trecutul lor.

Cand vad atatea pustoaice care isi depasesc varsta doar din dorinta de a fi "COOL" stau si ma gandesc daca ele judeca ce repercursiuni vor avea faptele. Cand vad copile de 12-13 ani cu statut de curva mi se pare incredibil.

Nici eu nu stiu despre ce e vorba in blogul asta si nici nu ma chinuiesc. Am pornit de la o ruta: "falsa amicitie", pentru a devia spre altceva. Adica, mai pe scurt, din cazul particular am ajuns la unul general, pentru ca in timp ce scriam mi s-a dovedit ca se merita sa fie generalizat.
Off, sunt obosita! Prea multe ganduri, toate deodata, toate alandala...o complexitate.

Mi-e scarba, pur si simplu! Scarba de toti prefacutii si toate prefacutele care atunci cand au nevoie de tine sunt lapte si miere, dar cand isi ating scopul isi arata si adevarata valoare. Ma dezamagesc pe zi ce trece pustoaice de astea "bazate" pe banii "lu' tati" sau pe spatele prietenului, de le stie toata lumea "aia a lui X sau Y".

Mi s-a intamplat de atatea ori sa vina la mine lupi de genul, deghizati in miei, sa imi ceara ajutorul si eu sa ma ofer sa ajut, pentru ca intr-un tarziu sa aflu cat puteau sa ma lucreze pe la spate. Pe zi ce trece sunt tot mai convinsa ca omenia si bunatatea sunt valori morale care in loc sa te inalte, te injosesc. Cu cat faci mai mult bine unei vipere de genul, cu atata esti catalogat/a "mai prost".

Oricum nu exista fapta fara rasplata si nici nimicnicia altora nu va fi uitata. Zambete false, suras sarcastic, inimi intrate intr-o grea putrefactie, priviti tabloul general al acestor hiene cu chip uman. Si buna e vorba "fereste-ma, Doamne, de prieteni ca de dusmani am eu grija".

"Nu vreau ca stanca personalitatii mele, chiar colturoasa cum este, sa fie rotunjita de valul social impotriva vointei mele, pentru a deveni la fel cu celelalte pietre, adica fara identitate si fara nume."(M. Drumes)

Pasiuni insemnate

Imi plac semnele. De exemplu cele grafice, pe care le insirui ori de cate ori am inspiratie. Imi plac semnele. Semnele lui pe gatul meu s...