26 noiembrie 2007

Mi-e dor!


Nu stiu de ce, dar in ultima vreme, observ o sensibilitatea acuta in sufletul meu ori de cate ori vine vorba despre tatal meu, care a murit.
Lacrimile ma incearca tot mai mult cand vorbesc despre el sau vine vorba despre ceva ce aduce aminte despre el. Simt atat de tare nevoia sa stau la el in brate, sa ma mai simt cum ma simteam atunci cand in dupa-amiezile fiecarei zile adormeam langa el si ma trezeam in bratele lui, toata incalzita si transpirata de la atata caldura sufleteasca si simteam ca inima mea explodeaza de atata fericire. Ma simteam cea mai protejata, iar ochii lui erau lumina cea mai vie pe care o puteam zari intr-o persoana.
Mi-e prea dor de el, de fiinta lui, de sufletul lui, de glasul lui... am nevoie de sfaturile lui, de critica lui, de mustrarile lui, de zambetul lui cand faceam ceva bine, de tot ce imi insufla simpla lui prezenta.
Mai mult decat sa imi fii un tata, Iutul meu, mi-ai fost si ramai mentorul meu. Cel care m-a invatat sa lupt, sa vreau sa imi depasesc conditia, sa condamn minciuna si falsitatea, sa fiu mereu demna si cinstita, sa nu caut beneficii materiale ci spirituale, dar mai ales sa nu incetez niciodata sa sper si sa merg inainte.
Te chem de atatea si atatea ori in vis, imi doresc sa ma mai simt tinuta in brate de tine cand dorm. Vreau sa fii mandru de mine. Vreau sa pot sa te fac, cum te faceam cand eram mica, cel mai fericit om ca a gasit intr-o copila un diamant bun de slefuit si atat de usor de lucrat cu el.
Tu ai vazut in mine acea lucire. Tu ai avut, si sunt convinsa ca ai in continuare, incredere in mine si stii ca daca imi propun chiar pot si reusesc. Tu ai gasit in mine ceea ce ai fi vrut de la copilul tau, dar nu pentru ca soarta nu a vrut sa-ti daruiasca odrasla dorita. Nu. Tu ai avut 2 fete, fiecare unica in felul sau si daca nu ar fi existat prima nu ai mai fi indragit-o si pe a doua pentru ceea ce este. Stiu ca ne-ai iubit pe amandoua ca un adevarat tata.
Ma crezi, Iutul meu, ca imi doresc cu disperare sa am curajul pe care l-am avut cand erai cu mine, pentru ca stiam ca daca o sa cad tu o sa fii primul care ma ia de mana si ma ridica. Tu esti singurul care ma invata sa cad in picioare.
Te rog, fii in continuare langa mine. Te rog, nu lasa niciodata drumul meu fara urmele pasilor tai, pentru ca am nevoie sa vad ca in continuare crezi in mine, ca in continuare sunt protejata de tine.
Legatura noastra spirituala e mai mare decat pot intelege ei. Sufletele noastre se alimenteaza reciproc. Tu esti insipratia mea, cel care ma ajuta sa cant, sa desenez, sa scriu, iar eu sunt continuarea ta pe aceasta lume, nemurirea ta in acest moment. Prin mine tu duci la capat ceea ce ai inceput, caci simt asta cu fiecare por al fiintei mele. Daca nu ar fi fost asa, nu m-ai mai fi lasat sa fiu lucida si puternica emotional dupa tot ceea ce mi s-a intamplat. Daca nu ar fi fost asa, nu mi-ai mai fi dat forta ori de cate ori ma simteam slabita si ma invatai ca pot sa merg si singura. Daca nu era asa, acum imi trimitea-i un inger care sa ma pazesca si sa imi tina pasii langa aripile sale, pentru ca eu as fi fost inapta sa merg altfel. Dar, NU. Tu ai stiut de fiecare data ca la orice incercare la care ma va pune soarta eu voi reusi sa o depasesc. Aici stiu ca nu te-am dezamagit si am convingerea ca nici nu o voi face. Stiu ca ai fost mandru ori de cate ori destinul imi mai punea o piedica, o problema de rezolvat si eu, desi aveam momentele mele de slabiciune si vroiam sa renunt, faceam ce faceam si gaseam acea mica raza de speranta pentru a urca la tine si a-mi gasi echilibrul emotional, prin care am reusit sa trec peste orice criza.
Totul trece, pretul platit e timpul, iar castigul e experienta si eu am certitudinea ca toata experienta pe care am platit-o cu timpul meu e un profit mult mai mare decat pare. Nu am ce sa regret, nu am ce sa ma bantuie. Trebuie sa invat din trecut, nu sa traiesc in el, chiar daca uneori pare mai bun trecutul decat clipa actuala sau cea care va urma, eu nu am sa traiesc in el. Eu merg inainte indiferent ce va zice lumea, indiferent cati ma vor judeca, indiferent cati vor dori sa ma vada jos, refuz sa RENUNT. Pur si simplu REFUZ!!!
„ Daca viata mi-ar putea oferi
Inca o data sansa de-a regasi
Clipele ce au fost si s-au risipit
Si tot ceea ce impreuna am cladit.
Port in gand mereu doar privirea ta
Realitatea nu o pot accepta.
Ieri erai cu mine, azi nu mai esti,
Ce s-au scris candva au fost doar povesti.
Tu spune-ai mereu:
Traieste-ti clipa!
Viata, insa, n-a putut ierta.
Tu esti sus, acolo printre ingeri,
mi-a ramas doar amintirea ta.
Vei ramane in gandul meu
La bine si la greu,
Iar tot ceea ce am facut impreuna
Ne va lega mereu.
Astazi cerul parca e innorat
Totul in jurul meu imi pare schimbat.
Uneori viata e de neinteles
Ea nu iarta iar tu nu ai de ales.
Este ultimul tau drum te-am pierdut
Amintirea se asterne in trecut.
Ieri erai un suflet nevinovat,
Astazi ingerii din cer mi te-au luat.
Parca ieri traiam sperante si vise.
Parca ieri aveam tot ce ne-am dorit.
Tu spune-ai ca viata merge inainte...
Ma intreb oare chiar s-a sfarsit?
Stiu ca ma auzi. Este poate ultima oara cand te privesc in ochi, ultima oara cand iti vad chipul, ultima oara cand iti vorbesc. Lacrimile nu-ti pot sterge amintirea. Ai ales un drum pe care nu exista suferinta, nici durere. Mi-e greu sa accept, insa independent de noi... viata merge inainte!”

20 noiembrie 2007

Cat de mult este destul?!


Pe zi ce trece ma surprinde tot mai mult si tot mai tare specia asta contemporana cu noi numita „barbat/baiat insurat/combinat” care desi are acasa o fata de milioane ( indiferent ca sunt ipotetice sau reale) sunt intr-o continuua cautare de noi „victime”, daca se poate si mai tinere cu atat mai bine.
Ori e doar soarta mea sa dau numai peste astfel de personaje, ori deja ideea de monogamie e piesa de muzeu. Si hai fie, inteleg daca si EA ii da motive LUI sa spere la o posibila aventura vina deja se imparte la doi, dar cand il refuzi politicos (sau nu, in functie de gradul de exasperare in care te aduc insistentele inutile) si el ramane totusi pe pozitii, incepi sa te intrebi cat de mult este destul?
Stii ca cineva il asteapta acasa, stii ca este cu acel cineva de ani, luni, saptamani, ore nu mai conteaza cat si mai ales stii ca ai niste principii de viata solide si ca ai dat-o o data in bara crezand un astfel de specimen si ti-a ajuns, si ramai stupefiata cand vezi ca pentru el „amanuntele” astea sunt doar un decor de scena, din alt act decat cel pe care il joaca cu tine.
Patetic. Frustrant. Enervant si sacaitor. Deja aceleasi fraze, acelasi promisiuni aruncate in vant, aceleasi complimente menite sa vrajeasca o pustoaica naiva prea increzatoare in dragoste, dar mai ales in oameni. Incepe insa sa devina de-a dreptul penibil cand numarul lor creste si mai mult ca ti se pare ca doar de astfel de „celibatari cu jumate de norma” te impiedici, daca nu intotdeauna macar prea des ca sa mai rezisti tentatiei de a nu ii jigni finut.
Dar ce imi bat eu capul aici ca oricum asta nu rezolva nimic, dar macar ma descarc si macar incerc sa analizez eu cu mine in ce lume minunata traim si incep sa ma gandesc cu groaza cum va fi in momentul cand nu voi mai avea statutul de single si voi fi commited. Cand ma gandesc ca eu din fire nu sunt geloasa si posesiva, nu insist cu intrebari si telefoane dar urasc sa fiu MINTITA, si cand stiu ca barbatul nu are nici limita nici masura, cum o sa pot sa nu ma gandesc macar fugitiv la varianta ca eu stau acasa si el se da la alta.
Bine ca acum nu poti taia toata padurea doar pentru cateva buruieni, dar daca aceste buruieni sufoca si radacina celorlalti?
Nu zic ca femeile sunt usa de biserica, departe de mine gandul asta, dar hai sa fim onesti macar o data si sa lasam feminismul si misoginismul si sa recunoastem ca cei care inseala cel mai mult sunt tot „masculii feroce” ai societatii moderne.
Ah, iar incepe sa ma plictiseasca atata polemica si atatea intrebari fara raspuns. Hai sa lasam lucrurile asa si totusi dragii mei „vanatori” lasati-o mai moale nu uitati ca aveti pe cineva acasa care valoreaza enorm( ca altfel nu s-ar explica de ce v-ati indragostit si mai sunteti cu persoana respectiva), iar daca dragostea dispare mai bine mergeti pe cai separate, decat pe aceeasi cale dar cu 3 perechi de pasi...

18 noiembrie 2007

Vorbe spuse prea usor ...


Sincer deja incep sa ma plictisesc de prietenie de carton conditionata de nevoi si ajutoare. Mi se pare absurd sa fii nevoita sa te scuzi pentru orice gest lipsit de o releveanta, cu o tenta infantila si umoristica, dar care „lezeaza” integritatea unei persoane din categoria prieteni... ai tai.
Da, ma declar vinovata de oferirea de prea multe ori a unei prietenii neconditionate, a unor pusee de bine gratuite si apoi de riscul pe care mi l-am asumat inconstient de a fii dezamagita la nesfarsit ori de cate ori imi pasa si ma afecteaza comportamentul inadecvat al „pritenilor”.
Sinceritatea cica ar trebui apreciata. Da. Perfect adevarat, atata timp cat tu esti cel sincer si nu celalat. Sub sistemul asta se functioneaza mai nou. Daca celalat e sincer (cand zic sincer ma refer desigur si la o limita etica a cuvantului, in momentul cand sinceritatea ta nu are temeiuri reale si este profund subiectiva aia deja nu mai e sinceritate ci doar o descarcare nervoasa a unei persoane incapabile sa fie profunda si pentru care judecarea faptelor si actelor de viata ale celoralti e deja un mod de a fi), dar mai ales daca celalalt iti spune scurt si la direct ceva si in momentul in care tu te-ai suparat nu isi retracteaza cuvintele... eh atunci e grav. Atunci nu esti sincer esti nesimtit, atunci nu mai esti prieten esti doar o umila „cunostinta”.
Ce te faci insa cand tu ai fost de multe ori in aripa asta de „sentinta-judecata” si in momentul cand acuzatul se plictiseste de greselile tale de judecata incepe sa persifleze, incepe sa contraatace si incepe sa fie in stadiul de a nu ii mai pasa la fel ca la inceput sa se agite pentru a pleda prezumtia de nevinovatie? Atunci cand „acuzatul” realizeaza ca a gresi e omeneste si ca pe langa „raul” involuntar facut celui pe care il credea prieten, „binele” cantareste mult mai mult, dar ca de obicei e mai palpitant sa vezi partea goala a paharului?
Cand realizezi ca deja te injosesti prea mult prin atacarea propriei persoane si prin culpabilizarea voluntara si deliberata a propriilor acte, cand stii ca acela care iti face reprosuri NU A FOST ACOLO cand ai avut mai mare nevoie, dar tu ai fost, NU A FOST cand ai plans si simteai nevoia disperata sa te asculte cineva, dar mai ales NU A mai FOST de mult prima care afla despre problemele tale, despre sentimentele tale si despre dorintele tale.
Neputinta asta de a nu determina cauza si de a da continuu vina pe celalalt si a zice ca el s-a schimbat, datorita celuilalt s-au racit relatiile, e doar o negare psihologica a eului. E mai usor sa zici de celalat cand tie ti-e greu sa recunosti ca undeva la tine s-a inceput totul.
Eu recunosc m-am schimbat datorita mai multor factori ai vietii mele, dar comportamentul meu s-a schimbat radical fata de o singura persoana, fata de restul in proportii prea mici... atunci, cine a fost vinovata?
Viata? Nu. Atingerea punctului limita a integritatii personale. Da. Cand de 2 ori intr-un interval mai scurt de 6 luni iti zice „cea mai buna prietena” ca ai aptitudini de persoana cu moravuri usoare de la niste porcarii de observatii ( respectiv un hobby, si doua greseli in viata amoroasa) ajungi sa te intrebi pe ce se mai bazeaza relatia. Cat timp respectul fata de celalt e undeva intre 0 si -1, in momentul in care elementele comune incep sa dispara, in momentul in care te-ai saturat sa ierti, sa zici ce te deranjeaza si sa vezi ca viata frumoasa de dupa tine pana la urmatoarea mica abatere.
De durut oricum doare sa vezi ca cea pe care ai ajutat-o neconditionat si cea la care tineai mai mult decat la tine iti zice ba ca esti una dintre cele mai importante persoane din viata ta, ba iti da flitul pe motive gratuite. Cand vezi ca se vede destul de stabila pe altii si uita ca acei altii tu i-ai introdus ei, cand uita ca atunci cand se simtea abandoanata si neintelesa desi si tie iti gresise tu ai lasat la o parte resentimente si nu ai suportat sa o vezi singura si ai decis sa o ajuti, sa o iei de mana si sa ii zici unde crezi tu ca greseste.
Cand apare un tip de invidie e greu sa explici ca egoismul celuilalt e nejustificat si ca motivele sunt neintemeiate. Cand prinzi sagetile impersonale dar cu o traiectorie mult prea exacta. Atunci preferi sa nu mai bagi de seama, preferi sa nu te mai agiti, preferi sa nu mai pui la suflet, iar cand celalalt observa ca nici macar in felul asta nu reuseste sa te mai afecteze in loc sa incerce sa gaseasca elementul lipsa si sa il puna la loc, reintregind puzzelul prefera sa dea cu piciorul si sa mai distruga putin din el... dar uita ca puzzelul nu e nemarginit si ca la un moment dat vor ramane piese aruncate in toate directiile, piese distruse de „suturi”, care nu mai pot fi niciodata reasamblate ca la inceput.
Insa daca nu iti mai pasa nici macar nu o sa mai incerci sa repari raul facut. Si atunci, la naiba, chiar doare sa vezi ca ai luptat de multe ori singura sa salvezi o himera...
„O noua zii tu nu ai sa stii, privesc spre cer si intreb de ce? N-au niciun rost regretele iar ma indrept spre nicaieri. Vorbe, vorbe care tot mai dor... vorbe spuse prea usor mai poate fi ceva intre noi? Sunt doar iluzii. Vreau din mintea mea cumva sa sterg vorbe in care nu mai cred. In fiinta mea e o lupta grea sa nu privesc in urma mea. Si bratele larg le-am deschis, ma las purtata de vand prin noapte. „(3rei sud est- vorbe)

14 noiembrie 2007

Se poate si punct!!!

E incredibil, sincer. La inceput am crezut ca sunt cuvinte de umplutura, ca sunt pareri subiective, dar incep sa ma conving singura ca nu e asa...
De vreo cateva zile mai toata lumea imi spune ca arat altfel, incepe sa ma intrebe pt cine ma aranjez, de ce ma machiez.... si raspund sincer: pentru nimeni. Chiar asa e: pentru absolut nimeni. Doar pentru mine, pentru ca ma simt eu bine, pentru ca nu am nicio explicatie, sincer.
Doamne, ce am facut un an de zile? Cum am putut sa fiu atat de nedreapta cu mine si sa ma pedepsesc si eu mai tare in loc sa ma ajut?
Iar acum? Acum?! Imi revin. E incredibil. As plange, as rade mai tare, as trai parca mai intes. Dar stai putin deja fac asta si nu fortat, ci pentru ca simt cu adevarat. Ma uit in oglinda si nu se mai vad urmele lacrimilor mele, ba chiar se vede timid un zambet in coltul gurii. Ah, vreau sa dansez, sa cant, sa sar, sa iau pe toata lumea in brate, sa pup pe toata lumea... sa recuperez tot ce am pierdut!
Si am sa reusesc!
Ah si am sa fiu iarasi vie fara sa am nevoie de altcineva sa ma faca sa ma simt astfel... acum stiu ca cea mai buna prietena a mea sunt tot EU si ca niciodata nu sunt singura... ma am pe mine si am forta asta a naibii de mare de a trece peste tot greul si de a intampina ziua de maine cu speranta. Si o sa reusesc... stiu ca se poate... da! Se poate si daca pot eu, inseamna ca pot mai multi... atata timp cat gasim acea mica raza de lumina care sa ne incalzeasca trupul, sufletul...
La naiba cu explicatii intuile. Se poate si punct. TU, incearca!!!

13 noiembrie 2007

Hate that I love you


Mda... si acum sa ma explic... de ce atat de prezent EL in blogurile mele... de ce bloguri atat de vechi desi sunt doar de cateva zile.
Acum un an mi-am promis cand am inceput sa scriu in calculator ceea ce simteam in acele momente ca la vremea cand imi va trece nebunia voi avea curajul sa le public, sa le arat tuturor, fara sa imi fie frica de faptul ca le va vedea si EL.
Si uite ca la un an dupa "accident" am iesit din "coma" profunda si am avut curajul sa arat tot ce scrisesem, toate sentimentele ce le ascundeam in mine...
Nu vreau sa dovedesc nimanui nimic... vreau doar sa ma simt iar eu intreaga... sa simt ca nimic din mine nu ii mai aprtine lui si intr-adevar acum sunt vindecata... complet... dar nu voi mai fii niciodata aceeasi.
Am pierdut prea mult din viata ema cu un mix de sentimente confuz si greoi, ba uram ba iubeam ceea ce uram cu doua minute in urma, ba vroiam sa il uit dar imi era dor de el si mai vroiam sa ii mai vad ochii macar 2 minute... si acum nu mai e...
Nici mie nu imi vine sa cred... dar cand am vazut ca am avut puterea sa las aici atatea amintiri si am avut puterea sa imi asum responsabilitatea si sa nu ma simt aiurea mi-am dat seama ca perioada mea la "terapie intensiva" a luat sfarsit.
Acum "vechiul eu" a ramas inca pe faleza asteptandu-l. iar "noul eu" a scos usor capul la lumina si incearca sa isi recapete echilibrul, invata din nou sa mearga, sa asculte, sa vada, dar mai ales sa SIMTA...
Acum vreau doar sa recuperez timpul si nervii pierduti... acum vreau sa inlocuiesc lacrimile cu zambete... acum am nevoie de mine si atat... si zic eu ca ma descurc destul de bine... nu mai vreau nimic de la el , nu ma mai afecteaza noutatile despre el... nu mai vorbesc despre EL...
GATA acum sunt vindecata...
A inceput de mult prima mea zi din noua mea viata si de data asta vreau sa profit de fiecare clipa...
(si totusi am avut curaj... in sfarsit...)

04 noiembrie 2007

Constiinta de a avea TOT

Hm Cioran spunea ca "poti sa ai totul in momentul in care nu mai ai nimic".
Sa ai totul in momentul in care realizezi ca cel mai important lucru din viata ta e increderea in tine...
Sa ai totul in momentul cand dimineata te trezesti si realizezi ca Dumnezeu ti-a daruit sansa unei noi zile din viata...
Sa ai totul in momentul in care realizezi ca ai avut puterea sa treci peste toate greutatile si inca mai esti capabila sa afisezi un zambet pe fata...
Sa ai totul cand esti impreuna cu prietena ta cea mai buna TU si vezi ca va intelegeti atat de bine si ca reusiti impreuna sa mergeti mai departe...
Sa ai totul cand el iti ia mana in a sa si te simti cea mai protejata...
Sa ai totul cand vezi ca poti sa aduci cuiva zambetul pe buze...
Sa ai totul cand reusesti la munca prin forte proprii si ajungand acasa ai cu cine sarbatorii...
Cand el te intelege...
Cand el te rasfata...
Cand esti capabila sa plangi, sa zambesti, sa traiesti...
Cand poti sa o iei de la 0 cu acelasi entuziasm...
Cand poti sa iti dai seama cat esti de norocoasa numai pentru ca existi... numai pentru ca pt cineva tu contezi pt aportul tau spiritual...
Poti sa ai totul in momentul in care realizezi ca DA SE POATE... si cand vezi ca uneori efortul este exact ceea ce avem nevoie in viata noastra... ca daca Dumnezeu ne-ar permite sa ne traim viata fara sa intalnim niciun obstacol am fi limitati... nu am putea fi atat de puternice precum suntem... nu am putea zbura...
Putem sa avem totul cand ne dam seama ca nu am primit nimic din ceea ce am cerut... dar am primit tot ceea ce aveam nevoie... sa ne traim viata fara teama, sa avem puterea de a infrunta toate obstacolele si sa aratam ca le putem depasi... asta inseamna sa ai TOTUL!!!

Serendipity!!!


Dragostea, iubirea, pasiunea, sufletul pereche, implinirea, fericirea... destinul. Cat impact au aceste cuvinte asupra oricarui om... cat alergam si speram sa gasim toate aceste lucruri intr-o zi si sa ne simtim cu adevarat impliniti...
O superba legenda de dragoste spunea in felul urmator: ca fiica marelui Jaguar(e o legenda indigena) o fata superba intr-o buna zi se imbolnavise rau de tot, ca frigul mortii ii dadea tarcolea, iar pentru a fi salvata avea nevoie ca cineva care o iubeste mai presus de orice, pur si profund, loial, sa adoarma langa ea astfel incat sa impiedice frigul mortii sa puna stapanire pe corpul ei... doar ca pentru a supravietuii amandoi era nevoie ca dragostea sa fie reciproca...
Suna atat de frumos, de feeric si imposibil de realizat. Sa iubesti si sa fii cu adevarat iubit astfel incat dragostea voastra sa opreasca orice rafala de vant care vrea sa va inghete, care vrea sa va rapeasca fericirea de a fi unul in bratele celuilalt...
Sa crezi in puterea care va tine atat de uniti, sa crezi in privirea si zambetul persoanei iubite... sa se opreasca timpul in sarutul vostru... sa te pierzi definitiv in celalalt...
Sa crezi cand esti intr-o coma profunda doar ca trebuie sa vina un EL, care sa se aseze langa tine, sa te ia in brate si sa te iubeasca ca sa te salveze... chiar daca asta ar insemna sa se piarda pe el, iar tu sa il suprinzi iubindu-l la fel... si in loc sa se piarda ... sa se regaseasca in ochii tai si in sufletul tau.
Cat as vrea sa ma iei in brate si sa alungi frigul mortii ce se apropie de inima mea... cat as vrea la gestul tau sa raspund cu aceeasi putere si dupa ce voi fi salvata sa iti pot multumii tot restul vietii ca existi... dar mai ales ca datorita tie eu inca mai exist...
Oare exista aceasta persona?
Care sa ma salveze... care sa vada in mine si ceva bun? Si o lumina in intunericul asta ce ma inconjoara?
Sa simt in imbratisarea lui toate vibratiile alea care sa imi puna sangele in miscare, sa ma simt protejata, sa simt ca pentru cineva eu chiar contez... ca e chiar importanta numai simpla mea prezenta spirituala in viata sa. Sa imi zica cel mai simplu „te iubesc” si sa il simt in cel mai profund mod. Sa ii iau mana in a mea si sa vad cum se inclesteaza perfect cu a mea... si sa simt caldura, multa caldura... sa il privesc in ochi si sa imi dau seama pentru ce am fost nascuta... pentru IUBIRE.
Sa nu existe egoism intre noi doi, sa nu existe vanitate, sa existam doar noi doi... sa adorm noaptea in bratele sale si sa ma trezesc in visele lui...
Doamne, cat de frumos suna... ireal... dar fantastic de important pentru salvarea sufletului meu si nu numai al meu ci al oricarui om care il are...
Este incredibila metamorfoza prin care am trecut de la un om care nu credea deloc in iubire, la un om care crede din tot sufletul sau ca asta e singura sa salvare... care sa ii stearga toate noptile planse, toate clipele de cosmar, toate momentele in care nu vroia sa mai traiasca... acum sunt un om condamnat sa caut acest elixir al vietii numit simplu :DRAGOSTE...
Si sunt convinsa ca pana cand o voi gasi voi avea mai multe pasiuni in viata mea pe care le voi confunda cu ea, dar nu vor fi decat pasi care ma vor purta mai aproape de sufletul meu pereche... uneori nu trebuie sa asteptam sa vina Fat-Frumos la noi, ci trebuie sa ne luam noi calul alb si sa pornim in cautarea lui... pentru ca fiecare clipa risipita inseamna mai putine momente de iubire traite si e pacat, caci viata e atat de scurta...
SERENDIPITY...

03 noiembrie 2007

La naiba cu CLISEE,TABUURI si REGULI DE SOCIETATE!


In momentul de fata imi vine in minte ce mi-a zis mama la ultima noastra divergenta mai serioasa, cand in hohote de plans poate nu am gandit atat de bine cuvintele ei.
Mi-a zis clar ca as face orice sa fiu pe placul celorlalti, ca orice fac am nevoie de aprobare din partea celor din jur, ca sa ma simt bine.
Sa fie adevarat? Sa fie toate incercarile mele de a slabi, de a ma imbraca intr-un fel anume, de a arata altfel, doar pasi spre a atinge stadiul de „bun de consum”?
Adica pur si simplu sfortarile mele sa se intinda pe o linie atat cat sa primesc aprobare din partea societatii. Oare in momentul cand mi se va zice ca am slabit si ca imi sta mult mai bine, ca noul stil vestimentar ma avantajeaza, sau ca stiu eu ce alte particularitati ale trendului actual fac din mine ceva „digerabil”, atunci voi fi cu adevarat multumita?
Imi place sa cred ca nu sunt o victima a sistemului, ca nu depinde de parerea celorlalti pentru a avea principii, valori si standarde... dar actele mele nu intotdeauna dovedesc asta.
Oare eu nu ma simt bine in pielea mea, doar pentru ca stiu ca nu ma incadrez in sistemele actuale de definire a „perfeciunii” si „frumusetii”?
Sau oare tot ce scriu aici sa fie o motivare a lipsei mele de vointa... adica sa incerc prin toate intrebarile astea sa explic de ce nu sunt in stare sa renunt la dulciuri, sa tin regim?
Bine, ca problema mea actuala e una profund superficiala, axata in principiu pe un aspect fizic, dar ma face sa ma intreb: oare nu e asta primul pas spre a deveni o „marioneta sociala”?
Ca „cine te place cu adevarat, te place asa cum esti”, o stie toata lumea, dar oare de ce te place asa, nu pentru ca a fost invatat astfel?... tot pentru ca la randul lui/ei o fi auzit fraza de mai sus?
Asa de manipulativ si de social sa fie intreg sistemul de functionare actual al conditiei umane?

Pasiuni insemnate

Imi plac semnele. De exemplu cele grafice, pe care le insirui ori de cate ori am inspiratie. Imi plac semnele. Semnele lui pe gatul meu s...