08 ianuarie 2007

Ce sa fac?

(de pe foaie, dupa ce am aflat ca el si-a dat seama ca mai simte ceva pentru ea)

O, da ... tot eu si tot in aceeasi situatie tampita de a scrie pentru a ma elibera.

Mi s-a zis ce credeam eu ca daca voi auzi imi va face bine, ca el a incheiat totul pentru ca si-a dat seama ca de fapt tot la ea tine, nu ca a fost „silit” sau din „mila”, cum el se scuza de atatea ori. Eu tot il iubesc tot ii acord clementa, tot il justific din multe puncte de vedere, desi de mine nu a prea avut nici mila, nici nu i-a pasat prea mult.

De ce zic ca nu i-a pasat prea mult? Pentru ca daca ii pasa avea macar inima sa vina la mine sa isi ceara scuze si sa imi zica despre discutia lui cu ea, despre ce a realizat vis-a-vis de ea.

Nu sa stau eu si sa aflu pe franturi dupa aproape 2 luni ( pe 20 se fac 2 luni; ah uneori imi pare asa de rau ca am o memorie prea buna).

Oare ii este bine cu ea? Se mai gandeste din cand in cand la mine, la ce imi zicea (regreta oare macar o secunda ca m-a facut sa cred si sa visez lucruri ce nu s-au materializat, si care din pacate pt mine nici nu au vreo sansa sa se implineasca)?

Mi se zice ca voi mai iubi, ca voi gasi altul mai bun, mai frumos, mai de treaba... o, sigur, e asa de greu de inteles ca eu NU vreau altul mai... mai sau mai... ca eu pe el il vreau, ca el pt mine are toate „mai’urile” si mai mult de atat? Ca eu de el m-am indragostit asa cum e el si nu de unul cu „mai’uri”? Ce fraiera sunt! Oare el stie ca sunt in halul asta dupa el? Realizeaza? S-a gandit vreodata ca as putea macar si EU sa-l iubesc, nu numai ea?

Sau pardon, trebuia sa fac si eu scene lacrimogene, si sa trezesc in el macar instinctiv ceva... mila, compasiune, regret, o chestie cat de mica, dar care sa il faca sa isi dea o palma si sa zica : „Uite-o cum e dupa mine... uite ce i-am facut!”( sau din contra sa vada ca daca ma vede plangand nu simte nimic fata de mine, trebuia sa bag putina drama si lacrimi si vorbe ca sa isi poata da si el seama daca simte ceva pentru mine sau nu... asa cum a procedat ea, nu?. Ce usor de manipulat este un barabat de niste lacrimi, ceva reprosuri, apoi vorbe disperate si gata, e topit dupa tine, apar brusc sentimentele de dragoste sau de „ceva” la loc in inima lui... ce chestie...)

Am avut incredere in el si inca am pentru ca sunt perfect constienta ca daca acum ar veni la mine cu aceleasi replici de alta data, as pica iar in plasa...

Doamne, daca ar sti... numai daca ar sti...

Dar nu stie si nici nu cred ca ii voi da prea curand sau vreodata ocazia sa afle la cat sunt eu de mandra.

Il iubesc! Involuntar ( sau voluntar in subconstientul meu bleg care nu realizeaza), atat de intens si de in zadar... si ce e si mai dureros e ca sunt constienta de toate astea... iar asta face ca totul sa treaca mult mai GREU... poate niciodata, pentru ca va fi mereu in inima mea ca PRIMA IUBIRE ( cum se zice? NU SE UITA NICIODATA, DAR INTOTDEAUNA SE RATEAZA?-perfect adevarat).

Daca as putea macar sa inteleg de ce si-a dorit atat de mult sa il iubesc, daca era constient de incertitudinea sa sentimentala vis-a-vis de ea (atunci nu trebuia sa insiste atat de mult cu dragostea la persoana mea, NU? Adica, nah, zic si eu, dau cu presupusul)... nu cred ca a dorit sa isi bata joc de sufletul meu... ma indoiesc profund... dar atunci de ce?

Sau i-a trecut chiar atat de brusc ce zicea el ca e atat de intens pentru mine?
Oare a tinut la mine cum zicea? Mai tine? Am vre’un loc in inima si gandul lui? (sau doar, iar ma amagesc eu inconstient ca da... ca ceva-ceva a simtit, ca ceva-ceva insemn pt el).

Nu mai stiu; am obosit psihic, sarbatori planse, Revelion la fel; cat o sa ma mai tina?!(cert e ca nu pot sa traiesc fara sa il vad, sa il aud, sa vorbesc cu el pe net, imi fac atata bine toate astea, fara ca el macar sa banuiasca chestia asta).
Ce sa fac? Ce sa ma fac...?...

Niciun comentariu:

Si mi-ar placea sa intinerim impreuna

Cand ne-am intalnit eram amandoi batrani. Nu, nu in buletine, ci in suflet si gandire. Tu rigid si eu cam acra, niciunul nu mai stia, de fa...