24 octombrie 2006

O zi friguroasa din octombrie anul trecut


24.10.2006(copiat de pe foaia de la ora de bio)

Acum cand vreau sa fug, ceva ma tine! Acum cand vreau sa nu simt, ma face sa traiesc! Ce pot sa fac? Nu vreau! De ce mi se intampla numai mie?

In inima mea e furtuna si e soare. Nu stiu ce sa fac, nu stiu cum sa fac. Simt ca nu mai pot sa indur, dar totusi nu pot sa uit cum m-a tinut in brate, nu pot sa uit cat de protejata m-am simtit.

Cum a putut un gest atat de mic sa trezeasca in mine atatea emotii? Voiam sa ii zic sa imi dea drumul, dar nu puteam. Ceva mai puternic decat mine imi zicea sa ma abandonez, sa fac ce-mi dicteaza inima nu ratiunea.

Si acum ii simt mirosul, inchid ochii si ii vad chipul. Ma doare inima ca simt ceea ce simt si sunt constienta ca e imposibil.

Am ramas doar cu amintiri.

Ce sa fac? Cum sa ma port? Cum sa imi inchid visele in mine, cand simt cea mai mare nevoie acum sa visez?

De ce m-am simtit atat de protejata in bratele lui?

Nu vreau sa mai simt ceea ce simt, dar nu pot. Este peste masura vointei mele.

Privesc ceata si imi aduc aminte decorul: ceata, luminile pale ale felinarelor, copacii, lacul , el, ochii lui, vocea lui. Parca totul se oprise in loc. Parca timpul fugea prea repede. Parca imi era foarte cald. Doamne, si totusi atat de frig!

In bratele lui ma rataceam si in acelasi timp ma regaseam.

Vreau sa zbor dar imi sunt tinute aripile!

De ce mi-e dat sa visez si doar atat, fara sa pot spera ca visul meu vreodata se va materializa?

Of ... de ce acest „de ce”?

„ Ma suna. Eram mai jos de posta. El ma vedea. Urcam in masina. Mergem la Neptun.
Coboram pe straduta care ducea spre faleza. Era ceata, doar felinarele aprinse. Se auzea marea. Se oglindea lumina in lac.

Ne dam jos din masina. Radem. Discutam. Glumim. Observa ca nu-s chiar in apele mele. Ma intreaba ce am. Ii zic ca imi e rau. Ma apuca de maneca si ma trage spre el. Ma pune pe genunchii lui. Ma ia in brate. Ma tine strans. Iar ma intreaba ce am. Ii zic ca sunt intr-o perioada mai delicata. El face o gluma. Ma pupa pe obraz- gest ciudat.

Ma ridic de pe genunchii lui. O iau in brate pe ea. Vine si ne desparte. Ii zice sa isi gaseasca pe altcineva, pentru ca eu sunt a lui ( moment de blocaj mental nu-mi venea sa cred ce aud). Ea imi da drumul spunandu-i ca eu tot pe ea o iubesc. El ii raspunde: „ Deocamdata!”.

Ma tine strans in brate, daca se aseaza ma pune pe genunchii lui. Ma ridic, bineinteles ca nu trec doua secunde si vine. Ma pune sa il iau in brate si mergem de-a lungul strazii. Obsevase ca ma port ciudat (era si normal nu pot sa trec peste faptul ca are pe alta). Ma intreaba ce am. Incerc sa ii explic ca nu se intampla nimic. Nu ma crede. Abandonam subiectul.

Imi miroasea parul, gatul. Imi spunea ca ii place mirosul meu (deja ma ratacisem in ochii lui, dar incercam sa nu-mi pierd controlul). Il fac sa ne intoarcem la grup. Nimeni nu zice nimic, desi este evident.

Glumim. Radem. Incerc sa ma port altfel cu el. Observa. Ma ia din nou in plimbare, de data asta pe partea opusa. Ma intreaba cati ani am, ce clasa sunt (desi stia, dar parca isi dorea sa ii raspund altceva). Ofteaza. Isi pune capul pe umarul meu si zice intr-una: „ De ce esti asa de mica? Fii mare!”. Fac pe naiva si-l intreb: „De ce?” (desi in sufletul meu stiam, dar voiam sa aflu de la el). Ma intreaba ce fac cand voi termina liceul. Ii zic ca vreau la Bucuresti. Ma strange in brate si imi zice sa merg cat mai repede.

Din vorba in vorba, ii marturisesc ca eu merg in fiecare an la Bucuresti si ca si anul asta vreau sa merg pentru a-l vedea pe fratele meu. Ii zic cat imi e de frica sa nu-l pierd si pe el. Ma strange in brate. Ma pupa si imi zice sa nu fiu pesimista. Ii zic ca nu pot, ca nu stie prin cate am trecut. Ma strange atat de puternic in brate (ma simt atat de protejata, atat de in siguranta; as vrea sa nu inceteze vreodata sa ma tina asa in brate) si-mi zice: „Imi inchipui... o sa fie bine!”( privesc in ochii lui, simt atata caldura).

Suna telefonul. E mama. Trebuie sa merg acasa. Visul se termina. Ii zic ca trebuie sa ajung acasa. Imi spune ca fara rasplata (santaj adica) nu ma duce. Il intreb de cate ori vrea sa il pup. Raspunde ferm si sigur: "o data si bine!". Ma fac ca nu inteleg. Imi zice sa nu ii spun povesti de astea, pentru ca pricep foarte bine.

Doamne, cat mi-as fi dorit sa-l sarut! Dar nu pot. Imi aduc aminte de cealalta. Ramanem in tacere un minut. Ceilalti vor sa-si cumpere tigari, asa ca-l grabesc. Nu-i asculta. Se uita insistent la mine.

Rezist tentatiei si ii zic ca nu am chef de glume si chiar trebuie sa ajung. Renunta si el. Ma ia de mana si ma duce la masina.

Acasa tremuram toata. Nu stiam daca e vis sau realitate. Dupa vreo 2 ore primesc mesaj. Ma intreaba daca dorm. Ii raspund. Apoi ma atentioneaza ca nu am dat niciun semn. Inventez o scuza.
Cum era sa ii zic ca eu nici la ora aia nu stiam daca a fost vis sau realitate?

Recunosc ma simt prost pentru ca si de data asta tot el face primul pas, dar eu inca eram nesigura...

Inchid ochii.

Visez.... iar...”

Ridic si acum ochii spre cer si ma intreb acelasi lucru: „ Ce sa fac? Sa mai visez? Cum sa-l uit?”

Astept raspunsul... ce parca nu mai vine.

Astept...

Visez...

Niciun comentariu:

Si mi-ar placea sa intinerim impreuna

Cand ne-am intalnit eram amandoi batrani. Nu, nu in buletine, ci in suflet si gandire. Tu rigid si eu cam acra, niciunul nu mai stia, de fa...