07 ianuarie 2007

Plang... iar

Ce melodie frumoasa ascult si cat de bine mi se potriveste: ”My all”-Mariah Carey... si abia imi tin lacrimile in frau pentru ca nu vreau ca nimeni sa ma vada plangand.

Aseara am simtit cum pur si simplu sufletul mi-a fost calcat in picioare, sentimentele condamnate si am asistat neputiincioasa pentru ca stiam ca tot ce mi s-a zis era perfect adevarat, din pacate... dar oarecum rabufnirea aceea de cuvinte nu a fost controlata pentru ca pe alocuri completa raspunsuri pe care le asteptam de atata vreme...

Mi s-a zis clar ca daca s-ar fi putut concretiza ceva cu adevarat pana acum se concretiza si ca e clar ca nu mai exista nicio speranta, ca trebuie sa fac in asa fel incat sa-l uit pentru ca nu va mai fi niciodata al meu. Simt ca innebunesc nu mai pot. Desi sunt perfect constienta de chestiile astea, inima mea nu inceteaza sa mai spere, nu inceteaza sa mai creada ca el pana la urma se va intoarce la mine. Cum pot sa imi dictez sufletului care si asa era insetat de speranta, de dragoste, de frumos...?

Si ma doare, chiar ma doare. Nu credeam ca in mine pot lua nastere sentimente atat de puternice si atat de intense, care se incapataneaza sa nu mai treaca, ci din contra sa creasca.

La un moment dat, dupa o ploaie de cuvinte de genul celor de mai sus a venit si un raspuns si anume momentul in care mi s-a zis: ”lasa fata ca lui i-a fost mila de EA” (deci nu dragostea subit redescoperita pentru ea i-a impacat), dupa care sa adauge la un interval de cateva secunde: ”... dar de tine de ce nu i-o fi fost?” (aceeasi intrebare pe care mi-o pun si eu de saptamani intregi). Si ca de obicei tot eu i-am gasit lui justificare pentru faptul ca nu i-a fost „mila” de mine, scuza tot pentru mine si sufletul meu: el nu stie taria sentimentelor mele, el nu stie ca pentru mine este cu adevarat prima dragoste, ca eu chiar il iubesc. El crede ce a crezut mereu: ca poate doar mi se pare, ca orice sentiment al meu pentru el se va stinge repede.

Total fals pentru ca sunt atat de constienta ca va trece asa de greu. Doamne, ce rau imi pare ca nu am zis de la inceput ca imi place de el si numai la 2 luni dupa ce sentimentele mele incepusera sa se contureze deja in sufletul meu, abia atunci am aflat ca el e aproape „casatorit”, si cum poti opri un tren care deraiaza, cum poti opri o inima care incepe sa iubeasca... ? Simplu: NU POTI!

Si, desi sunt perfect constienta de toate astea, nu pot sa il uit, nu pot sa nu-l iubesc, nu pot sa nu il vad, nu pot sa nu vorbesc cu el. Pentru ca in mod foarte ciudat vazandu-l, auzindu-l, imi dau seama ca nu il voi mai avea, sau pardon imi dadeam seama la inceput, pentru ca acum flirteaza subtil cu mine, face remarci care trezesc in mine mii de emotii, gesturi care ma debusoleaza...

Doamne, nu-mi vine sa cred ca asta sunt eu: aia rea care isi jurase ca nu va mai suferi, care isi jurase ca nu va mai tine niciodata la nimeni, pentru ca viata ei infecta intotdeauna s-a ocupat sa ii ia tot ce ii era mai drag. Si uite-ma, am indraznit sa cred, sa simt, sa visez crezand ca in felul asta voi pacali soarta care va uita sa imi ia iar si iar ceea ce iubesc. Da, dar pe el il iubesc altfel, e si normal pentru ca am mai crescut, nu pot sa tin la el cum am tinut la ceilalti ca la un tata, un unchi si ma rog intreaga paleta de pierderi, care nu aveau nimic deaface cu sentimentele mele actuale. Pe el il iubesc ca barbat, ca fiinta ce ma poate completa, ca ceva deasupra sufletului meu...

Pentru ca numai pentru el am simtit si eu acea chimie, care mie pana la 17 ani nu mi s-a mai intamplat cu absolut nimeni si de care sunt perfect constienta ca foarte greu o voi mai gasi. Cum sa uit ca la numai trei luni dupa ce m-a cunoscut mi-a zis ca ma place si ca e la un pas sa se indragosteasca de mine( iar eu de 3 luni acelasi lucru il simteam) ca la scurt timp sa aflu ca el la fel ca si mine din prima clipa in care m-a vazut a simtit o afinitate pentru mine? Cum sa uit cand imi zice ca el niciodata nu a fact gestul de a o insela pe ea si ca eu intr-un mod ciudat am trezit in el anumite sentimente ce l-au determinat sa faca acest gest( iar eu niciodata nu as accepta sa fiu cu cineva care are o relatie atat de veche sau care are macar o relatie, dar la el nu am putut sa rezist)? Cum sa uit ca la micile noastre neintelegeri citea parca ce trebuia sa imi zica pentru a ma calma, cum sa ma impace( iar eu care sunt foarte rea si foarte stricta nu puteam sa stau mai mult de 2 minute suparata pe el)? Cum sa uit ce simteam in momentele in care ma saruta, ma mangaia, imi vorbea, cand pur si simplu imi fugea pamantul de sub picioare, cand inima batea ori prea tare ori deloc ( prima data cand am fost capabila sa simt atatea emotii intr-un sarut, prima data cand am reusit sa simt fiori de placere la atingerea cuiva, pentru ca pentru mine cu el a fost primul meu sarut adevarat... tentativa aia nereusita de dinainte fiind doar ceva prea placid... amintindu-mi mereu cum atunci eram nedumerita ca nu pot sa simt absolut nimic cand ma saruta sau atingea cretinul ala si ca tot ce simteam era un fel de repulsie amestecata cu dorinta de a vedea cum este, pana si acum cand imi aduc aminte mi se face subit greata si am o senzatie neplacuta.... iar la el inca ii mai simt buzele pe buzele mele, pe gatul meu, pe spatele meu, inca ii mai simt mainile care parca doreau sa imi defineasca fiinta, inca ii mai simt rasuflarea atat de usor, caldura trupului... pur si simplu le simt atat de vii, inca mai port sigma atingerilor sale, saruturilor sale...si simt atata placere si imi trezeste atatea simturi amintirea lor, si as face orice sa le mai simt inca o data si sunt perfect constienta ca oricine m-ar atinge in momentele astea mi-ar provoca greata pentru ca el e atat de viu in constiinta mea si pentru ca la suprafata pielii mele, a trupului meu, a gurii mele a ramas atat de vie acea chimie si nu o pot inlatura...)? Of, de ce nu am putut alege de cine m-am indragostit imi era mult mai bine? De ce a trebuit sa ma indragostesc de ce imi era mai interzis si mai imposibil de avut ? Dar, din pacate, nu numai pentru mine ci pentru oricine in general, nu noi alegem nici persoana, nici momentul. Se intampla. Se intampla nu avem ce ii face...

Aseara am visat ca eram cu el si ca il rugam atata sa imi zica de ce a ales-o pe ea din mila sau din dragoste; si mi-a raspuns ca din mila, iar apoi ca multi i-au zis ca nu ar fi corect fata de ea sa termine relatia doar ca a aparut alta in viata lui. Stiu ca i-am raspuns atat: „ e corect ceea ce crezi tu ca e corect, ceea ce vrei tu, iar ei nu iti pot comanda sa nu faci ce te indeamna inima... nu poti sa faci atatea compromisuri cat timp e viata si fericirea ta in joc”, iar el s-a urcat intr-o masina si a plecat... Eu am ramas in urma plangand...

Cand m-am trezit am fost atat de marcata, dar nu puteam sa nu observ ca cel care in visul meu era el nu semana deloc cu el, era foarte slab( ma refer aici si din punct de vedere fizic) ca si cum ar fi trecut mii de greutati peste el, si abatut si amagit parca. Atat mi-am zis: „nu, asta nu e CEL pe care il cunosc si de care m-am indragostit, puternic si decis...asta era varianta lui slaba, usor manevrabila de catre ceilalti... eu cred in continuare ca cel de care m-am indragostit va avea odata si odata (cat mai curand posibil, sper ) curajul si puterea de a lupta si a alege pentru NOI".

Iar visez si sper aiurea,nu? Nu pot sa invat nimic din ce mi s-a spus aseara, dar nu vreau pur si simplu. Nu vreau sa cred ca nu am contat deloc in viata lui, cand el a contat si conteaza atat in a mea...

Plang... iar...

Niciun comentariu:

Pasiuni insemnate

Imi plac semnele. De exemplu cele grafice, pe care le insirui ori de cate ori am inspiratie. Imi plac semnele. Semnele lui pe gatul meu s...