09 ianuarie 2007

Rutina mea zilnica de suferinta

Hm, dubios!

Iar aici, iar in aceeasi situatie, sa scriu pentru a putea sa ma descarc.

Cred ca mi-am ratat vocatia si nu mi-am dat seama. Pacat ca numai tragedii ma fac sa scriu; sau pardon , ce pacat ca numai tragedii ma fac sa umplu pagini, zeci de pagini chiar.

Si, cum ziceam, „partea a doua”, pentru ca ieri nu am apucat sa termin ceea ce incepusem, termina azi. Dar exista un „dar”, care arata ca nu am stat degeaba si am mai adaugat ceva la colectia mea de ganduri. Ciudata mai sunt si eu. In fine, trecem peste. Sarim subiectul plictisitor, adica redescoperirea „eului” propriu, de orice natura.

Ieri am avut un moment de rabufnire. Am reusit sa plang la un film. Si nu, n-a fost din cauza lui sau doar un mijloc sa ma descarc folosind ca motiv scuza, si asa prea uzata, ”de la film”. De data asta, am plans pentru ca am realizt ce sistem de gandire tampit m-a manevrat in ultimul timp.

Ma uitam la un film despre traficul de persoane, unde tatal -pentru a-si salva fiica- se dadea drept peste asistand, in maniera asta, la violentele la care era ea supusa, privind intr-un timp chiar neputiincios. Si ma gandeam: oare cum se simte?

Ca mai apoi sa ma gandesc: „oare tatal meu, de acolo de sus de unde e el, ce zice cand ma vede in starea asta? O fi mandru de mine? Cu siguranta nu prea. Cred ca daca ar mai trai, ar veni si mi-ar da doua palme, pana cand mi-o urca si mine minte din picioare la cap!”

Eu, aia plina de verva si care bravam acum cativa ani ca nu am sa cad niciodata prada disperarii si ca am sa ma mentin mereu pe linia de plutire, am avut momentul meu de slabiciune in care imi doream, absurd, moartea. Sau, de fapt, nu moartea, ci o finalitate a suferintelor mele. Si cum mereu gasim calea cea mai usoara, am intregit si eu randul prostilor si tot calea usoara am gandit-o.

Cum am putut sa imi doresc asta? Cand el, tatal meu, bolnav de cancer, obligat sa stea la pat, tragea cu ultime suflari de viata ca sa nu moara, sa mai traiasca cateva secunde blestemate si chinuite, dar in care sa ne vada pe noi. Cand ar fi dat orice sa nu fie bolnav. Cand ar fi dat orice sa se mai poata bucura de viata. Si eu la 17 ani am plecat la colindat plaiurile mioritice cu mintea?

Da, ce sa zic? Cica eu aia matura care am invatat din viata si de la viata.

Dar, de fapt nu e numai vina mea. Am fost avertizata ca viata va fi un sir lung de suferinte presarat cu scurte momente de bucurie, dar nimeni nu m-a averitzat ca, ceea ce pare a fi, cea mai frumoasa escapada din cotidian "dragostea", poate fi si cel mai crunt cosmar din care cu greu te trezesti.

Am avut o stare de spirit ieri de cred ca imi plangeau si matele pe strada de mila. Si acum mi-e rau. Mi-e greata. De dormit, ce e aia?!... toate ca sa ce? Pentru cine?
Ca sa ce, nu stiu sa raspund, dar pentru cine, clar din pacate, stiu.

Cat poate fi de rau!
Cum poti sa faci glume atat de proaste, incat sa iti pui numele fiintei pe care ti-am zis ca o detest enorm si care imi provoaca o greata de nedescris( ala un tampit si jumatate care s-a gandit sa isi dovedeasca masculinitatea si maturitatea mintind o copila de 16 ani, care nu ii facuse nimic si care nici macar nu era vreo panarama ca sa zici "da, dom'le, a avut si omu' scop si cauza!"; neah, ala cred ca din pura placere sadica) si de care stie, ca doar i-am spus in nenumarate randuri, ca am ajuns sa imi fie sila si sa vorbesc? Ma irita pur si simplu si dintotdeauna m-a iritat! Eh, oricum faptul este consumat! Si totusi, cum a putut sa faca gestul asta? Ce a vrut sa-mi demonstreze? De ce? Sincer, macar sa aiba un argument concret si solid pentru care sa fi facut gestul, nu asa de’amboulea, sa imi dovedeasca el mie ca "vezi, dom'le, stiu ce te afecteaza, ma pot juca cu psihicul tau, te pot oftica!”.

O da, si daca eu, indirect, interpretez gestul ca ceva de genul „sunt la fel ca ala, deci trateaza-ma la fel!”. Aoleu! Nici nu vreau sa ii compar. Nu as putea si oricat s-ar stradui el, nu ar putea sa ma faca sa il vad ca pe ala. Din simplul fapt ca vis a vis de el nutresc anumite sentimente prea frumoase, dar oricum prea degeaba, iar fata de ala... "care ala?!"

Si n-as vrea, daca asta e intentia lui, sa ajung sa ma prefac si sa ma port cu el atat de indiferent. De ce? Pentru simplul fapt ca imi pasa de el si de soarta lui.

Cand am aflat alaltaieri ca mama lui a avut o problema, nu am putut sa ma calmez cateva ore gandindu-ma "ce o fi, cum s-o simti, sper sa fie cineva langa el(chiar daca ma durea gandindu-ma ca acel cineva e ea) sa-l sustina moral"... eu stiind cat de mult tine la mama lui si cat de mult o iubeste si ii vrea binele.

Asta a fost pur si simplu un gest venit din subconstient, care nu face decat sa completeze dragostea din sufletul meu.

Azi noapte, iar numai si numai la el ma gandeam. Stateam in pat si nu puteam sa adorm amintindu-mi cum era atunci cand era el langa mine, in acelasi pat.

Dar ce sa stie el? Cui sa ii pese de mine? Pai cui mama naibii sa ii pese, cand mie insami nu imi pasa?!

Si totusi, unde e sufletul tau ala exgerat de mare pe care multi nu-l percep? S-a pierdut in spatiu si timp sau apare numai la anumite persoane? Si sa inteleg ca eu nu fac parte din categorie, sau cum?

Pana la urma ce insemn eu pentru tine? Inca una care face umbra Pamantului, sau?

Da, cica aici ar trebui sa ma lamuresti tu! Si cum tu habar nu ai de toate astea, si nici nu stiu daca o sa imi fac vreodata curaj sa iti impartasesc macar pentru a-ti vedea reactia, o sa stau in continuare si o sa ma framant.

Toti din jurul meu care imi spun sa uit de tine, nu inteleg ca eu nu pot sa fac lucrul asta pana nu aflu niste raspunsuri, pana nu vorbesc cu tine, pana nu ma descarc sufleteste si iti impartasesc si tie ceea ce simt. Si cum asta nu stiu cand sau cum o sa se intample, ma intorc la rutina mea zilnica de suferinta.

Niciun comentariu:

Pasiuni insemnate

Imi plac semnele. De exemplu cele grafice, pe care le insirui ori de cate ori am inspiratie. Imi plac semnele. Semnele lui pe gatul meu s...