18 noiembrie 2007

Vorbe spuse prea usor ...


Sincer deja incep sa ma plictisesc de prietenie de carton conditionata de nevoi si ajutoare. Mi se pare absurd sa fii nevoita sa te scuzi pentru orice gest lipsit de o releveanta, cu o tenta infantila si umoristica, dar care „lezeaza” integritatea unei persoane din categoria prieteni... ai tai.
Da, ma declar vinovata de oferirea de prea multe ori a unei prietenii neconditionate, a unor pusee de bine gratuite si apoi de riscul pe care mi l-am asumat inconstient de a fii dezamagita la nesfarsit ori de cate ori imi pasa si ma afecteaza comportamentul inadecvat al „pritenilor”.
Sinceritatea cica ar trebui apreciata. Da. Perfect adevarat, atata timp cat tu esti cel sincer si nu celalat. Sub sistemul asta se functioneaza mai nou. Daca celalat e sincer (cand zic sincer ma refer desigur si la o limita etica a cuvantului, in momentul cand sinceritatea ta nu are temeiuri reale si este profund subiectiva aia deja nu mai e sinceritate ci doar o descarcare nervoasa a unei persoane incapabile sa fie profunda si pentru care judecarea faptelor si actelor de viata ale celoralti e deja un mod de a fi), dar mai ales daca celalalt iti spune scurt si la direct ceva si in momentul in care tu te-ai suparat nu isi retracteaza cuvintele... eh atunci e grav. Atunci nu esti sincer esti nesimtit, atunci nu mai esti prieten esti doar o umila „cunostinta”.
Ce te faci insa cand tu ai fost de multe ori in aripa asta de „sentinta-judecata” si in momentul cand acuzatul se plictiseste de greselile tale de judecata incepe sa persifleze, incepe sa contraatace si incepe sa fie in stadiul de a nu ii mai pasa la fel ca la inceput sa se agite pentru a pleda prezumtia de nevinovatie? Atunci cand „acuzatul” realizeaza ca a gresi e omeneste si ca pe langa „raul” involuntar facut celui pe care il credea prieten, „binele” cantareste mult mai mult, dar ca de obicei e mai palpitant sa vezi partea goala a paharului?
Cand realizezi ca deja te injosesti prea mult prin atacarea propriei persoane si prin culpabilizarea voluntara si deliberata a propriilor acte, cand stii ca acela care iti face reprosuri NU A FOST ACOLO cand ai avut mai mare nevoie, dar tu ai fost, NU A FOST cand ai plans si simteai nevoia disperata sa te asculte cineva, dar mai ales NU A mai FOST de mult prima care afla despre problemele tale, despre sentimentele tale si despre dorintele tale.
Neputinta asta de a nu determina cauza si de a da continuu vina pe celalalt si a zice ca el s-a schimbat, datorita celuilalt s-au racit relatiile, e doar o negare psihologica a eului. E mai usor sa zici de celalat cand tie ti-e greu sa recunosti ca undeva la tine s-a inceput totul.
Eu recunosc m-am schimbat datorita mai multor factori ai vietii mele, dar comportamentul meu s-a schimbat radical fata de o singura persoana, fata de restul in proportii prea mici... atunci, cine a fost vinovata?
Viata? Nu. Atingerea punctului limita a integritatii personale. Da. Cand de 2 ori intr-un interval mai scurt de 6 luni iti zice „cea mai buna prietena” ca ai aptitudini de persoana cu moravuri usoare de la niste porcarii de observatii ( respectiv un hobby, si doua greseli in viata amoroasa) ajungi sa te intrebi pe ce se mai bazeaza relatia. Cat timp respectul fata de celalt e undeva intre 0 si -1, in momentul in care elementele comune incep sa dispara, in momentul in care te-ai saturat sa ierti, sa zici ce te deranjeaza si sa vezi ca viata frumoasa de dupa tine pana la urmatoarea mica abatere.
De durut oricum doare sa vezi ca cea pe care ai ajutat-o neconditionat si cea la care tineai mai mult decat la tine iti zice ba ca esti una dintre cele mai importante persoane din viata ta, ba iti da flitul pe motive gratuite. Cand vezi ca se vede destul de stabila pe altii si uita ca acei altii tu i-ai introdus ei, cand uita ca atunci cand se simtea abandoanata si neintelesa desi si tie iti gresise tu ai lasat la o parte resentimente si nu ai suportat sa o vezi singura si ai decis sa o ajuti, sa o iei de mana si sa ii zici unde crezi tu ca greseste.
Cand apare un tip de invidie e greu sa explici ca egoismul celuilalt e nejustificat si ca motivele sunt neintemeiate. Cand prinzi sagetile impersonale dar cu o traiectorie mult prea exacta. Atunci preferi sa nu mai bagi de seama, preferi sa nu te mai agiti, preferi sa nu mai pui la suflet, iar cand celalalt observa ca nici macar in felul asta nu reuseste sa te mai afecteze in loc sa incerce sa gaseasca elementul lipsa si sa il puna la loc, reintregind puzzelul prefera sa dea cu piciorul si sa mai distruga putin din el... dar uita ca puzzelul nu e nemarginit si ca la un moment dat vor ramane piese aruncate in toate directiile, piese distruse de „suturi”, care nu mai pot fi niciodata reasamblate ca la inceput.
Insa daca nu iti mai pasa nici macar nu o sa mai incerci sa repari raul facut. Si atunci, la naiba, chiar doare sa vezi ca ai luptat de multe ori singura sa salvezi o himera...
„O noua zii tu nu ai sa stii, privesc spre cer si intreb de ce? N-au niciun rost regretele iar ma indrept spre nicaieri. Vorbe, vorbe care tot mai dor... vorbe spuse prea usor mai poate fi ceva intre noi? Sunt doar iluzii. Vreau din mintea mea cumva sa sterg vorbe in care nu mai cred. In fiinta mea e o lupta grea sa nu privesc in urma mea. Si bratele larg le-am deschis, ma las purtata de vand prin noapte. „(3rei sud est- vorbe)

Un comentariu:

stii_tu_cine_nho spunea...

fara logica....

Si mi-ar placea sa intinerim impreuna

Cand ne-am intalnit eram amandoi batrani. Nu, nu in buletine, ci in suflet si gandire. Tu rigid si eu cam acra, niciunul nu mai stia, de fa...