02 decembrie 2007

3 in 1


Azi am mai multe prboleme de dezbatut cu mine, nu una singura.

In primul rand, de azi in fix 3 luni o sa implinesc 18 ani. Nu vreau! Cu toata taria o afirm. De ce?

Voi fi majora. Daca pana acum aveau pretentii si asteptari de la mine, acum vor avea un motiv in plus de adus la cvasiargumentele lor din prolificile certuri, cand nu gasesc explicatii mai bune decat raportate la varsta. Apoi, mi se pare ca inca sunt mica, inca mai am sa-mi traiesc copilaria, sa recuperez ce am pierdut ani de zile. Nu vreau sa fiu vazuta ca o persoana mare. Imi place statutul de minora. Imi plac avantajele oferite de varsta. 17 ani cred ca este cea mai interesanta varsta si asa vreau sa raman.
Off, si ma enerveaza cumplit ca nu pot sa ma obisnuiesc cu ideea ca timpul nu tine cont de ce zic eu si trece. Si eu ii zic STOP, dar el nu ma intelege. Gata, opreste-te, imi convine de minune cum sunt acum, nu vreau sa fiu mare! Doamne, de ce nu ma simt inca pregatita sa trec la acest nivel? Ma enerveaza sincer neputinta asta, dar cred ca va tine pana in momentul in care va veni data de 2 martie, cand o sa fie prea tarziu sa ma mai cert cu secundele, minutele, orele, zilele, saptamanile, lunile si anii care au trecut PREA REPEDE.

Tot ce mai pot sa fac in momentul de fata este sa profit la maxim de aceste 3 luni si chiar am sa o fac. Am sa ma folosesc de toate avantajele mele de MINORA, am sa ma port copilareste, am sa rad fara sa imi pese de ce zic cei din jurul meu, am sa cant, am sa dansez, am sa ma bucur cand am eu chef, iar daca cineva imi va zice un singur cuvintel ii voi spune simplu: SUNT COPIL... INCA SUNT COPIL!AM VOIE!. Dar asta nu inseamna ca nu voi mai fi la fel si dupa 18 ani, doar ca atunci va trebui sa imi caut alta replica pentru a le inchide gura. Ah, sunt tanara ce naiba, am voie sa fiu mai libera si mai lipsita de obligatii si compromisuri ca niciodata! Daca vreau sa zbor, ZBOR! Nu trebuie sa cer acordul nimanui, si cu atat mai putin sa ma explic tuturor pentru avantul meu exuberant de viata. Mi-e sete de viata, mi-e foame de viata, mi-e pofta de pulsatiile de la nivelul vaselor mele sangvine, ma simt mai vie ca oricand si vreau sa raman asa, sa nu imi taie nimeni avantul cu replici legate de varsta si de obligatiile ce imi revin. Lasati-ma in pace, m-ati terorizat suficient pana acum! Daca atunci voi fi libera si detasata de voi toti, atat va zic: lasati-ma in pace, caci eu voi fi responsabila de faptele mele, nu incercati sa ma speriati! Dar pana atunci lasati-ma sa mai fiu macar 3 luni copil.

Partea a doua a problemei.

Doua palme date subtil de viata. Una dimineata alta seara. Macar la pranz am avut norocul, fiind in companie feminina sa nu mai fiu dezamagita si scarbita de „eternul masculin” (nu imit, nu parafrazez, mai degraba persiflez).

Dragii mei, barbati, de acum incolo cand va mai plangeti de infidelitatile noastre va rog frumos sa tineti cont ca am avut cei mai buni profesori, ca fara voi nu am fi invatat.

Cum v-am acordat, eu cel putin, toate circumstantele atenuante si v-am cautat si gasit tot felul de explciatii plauzibile, in perceptia mea, voi ati insistat sa ma convingeti tot timpul ca prima parere era cea CORECTA, ca nu era o prejudecata de moment. Multumesc! Ce m-as fi facut fara misoginii de voi, fara egocentristii de voi, fara infidelii de voi?

As fi crezut ca dragostea adevarata exista si ca ne inconjoara la fiecare pas si ca tine doar de mine sa o gasesc. As fi crezut ca fidelitatea si monogamia vin odata cu sentimentul etern. As fi crezut ca exemplarele de fii ratacitori sunt doar o creatie ale povestilor triste, dar ca exista un indreptator patimas pentru fiecare. Adica as fi crezut prea mult, in prea putin probabil.

Da. Afirm si sustin ca exista si opusul descrierii de mai sus, dar sunt exemplare pe cale de disparitie si prea putine fericitele care au parte de ei(sau fericitii, ca unii cauta si ei tot printre mai sus pomenitii). Asa ca, dragele mele, tine-ti bine de ei ca e posibil sa nu realizati ce aveti alaturi. Iar voi, dragii mei, fiti mereu asa si nu va luati dupa turma deja existenta si plina de oite negre, sau pardon, berbecuti, sa nu le zgarii egoul.

Si pentru cine mai are semne de intrebare, nu aveti de ce. Verificata si rasverificata ipoteza mea, sau poate am eu bafta sa ma „impiedic” mereu de specimene de genul. (sincera sa fiu, deja m-am saturat de baieti/barbati angajati intr-o relatie sau si mai sus, care adera la o noapte sau o aventura cu o pustoaica, sau ma rog, in general cu o ALTA decat cea cu care deja isi impart viata, patul, inima si alte idealuri de cuplu)

Si a treia parte a problemei.

Ieri a fost 1 Decembrie, Ziua Nationala a Romaniei, si pentru prima data in viata mea am dat mesaje de la multi ani si am sunat lumea. Nu stiu de ce, dar ieri am fost profund prinsa de febra patriotismului. Toata dragostea asta de tara si nea a inceput vineri, cand am vazut un spectacol la scoala si mi s-a parut atat de interesant sa vad dansuri populare romanesti si sa imi dau seama ca acelea erau „discotecile” rustice, sa imi dau seama ca daca nu stiai pasii si nu stiai sa te integrezi in dans, nu puteai sa dansezi. Nu stiu de ce dar pur si simplu m-a fascinat si m-a facut sa imi para sincer rau ca se pierd din ce in ce mai mult traditia si cultura noastra.

Erau atat de frumosi si atat de armoniosi pasii de dans. incat simteam ca nu sunt invatati, ci din contra izvorau dinlauntrul celor care ii faceau. Ce ciudat a fost sentimentul cand ieri am spus: „La multi ani!” mai multor indivizi si eu chiar o ziceam din inima nu ironic, chiar daca ei nu realizau asta.

De ce am ajuns sa ne negam originile si sa ne fie rusine cu neamul nostru din trecut, care chiar isi merita un loc sus pus in istorie si unii dintre noi ar trebui sa luam exemplul de la ei si sa nu distrugem ceea ce multi, timp de secole, s-au straduit sa construiasca.

Pff, prea m-am integrat in armonia sarbatorii nationale, dar sincer imi place ca sunt romanca, indiferent de ceea ce zic altii. Imi place melodia limbii noastre, dificultatea gramaticii, cultura, poezia si originalitatea cu care gasim solutii in orice domeniu.

Ia, hai, „Desteapta-te, romane!”, dar repede pana nu e prea tarziu...

Niciun comentariu:

Pasiuni insemnate

Imi plac semnele. De exemplu cele grafice, pe care le insirui ori de cate ori am inspiratie. Imi plac semnele. Semnele lui pe gatul meu s...