07 ianuarie 2008

Condamnare la o viata moarta!


Ma gandeam zilele trecute ca exista in lume persoane caroara li se accepta aproape tot, care nu sunt condamnate pentru ceea ce vor sa faca in viata.
Da chiar exista... si da, din pacate pretul platit de ei este foarte mare... prea mare...
Este vorba de cei care sunt condamnati din start la moarte,care sufera de o boala incurabila. Lor, societatea le acorda un rol aparte, nu ii condamna pentru ceea ce vor sa faca, nu ii judeca cand gresesc, li se iarta din start anumite capricii, dar sunt priviti cu mila si tratati ca niste persoane neputiincioase.
Ideea de baza oricum nu este sa dezbat sentimentele si trairile acestora, pentru ca nu ma aflu in situatia lor si sincer nu ma pot transpune pana la punctul acesta empatic.
Ma face sa realizez faptul ca si noi, oamenii obisnuiti, avem din start handicapul mortii, suntem din start condamnati sa murim, doar ca nu suntem tratati ca cei asemeni noua. Doar pentru ca noi nu stim sigur ca murim intr-o luna, doua, trei, ci doar ca se va intampla candva, doar pentru atata lucru, o banala notiune de timp, noi nu putem sa profitam de viata fara sa afim judecati, etichetati si condamnati pentru indrazneala noastra de a vrea sa ne traim viata fara sa avem siguranta ca ziua de maine va veni.
Sa traim cu ideea fixa in minte ca nu ne putem garanta ca maine mai suntem aici si mai suntem capabili sa facem ceea ce vrem sa amanam azi.
Sa ne bucuram in fiecare dimineata ca avem sansa unei noi zile, ca putem sa realizam ce nu am facut in ziua precedenta, ca putem sa fim martorii propriului nostru miracol de fiecare data cand deschidem ochii din somn.
Sa nu fim mustrati pentru faptul ca iubim ce si pe cine vrem,ca facem ceea ce vrem, mergem acolo unde vrem, mancam ce vrem, bem ce vrem, ne purtam cum vrem.
Sa nu existe atatia oameni care sa ne judece faptele, sa ne barfeasca gesturile.
Sa fim doar noi asa cum vrem... nu cum vor.
De ce pentru a avea toate astea trebuie sa suferim de vreo boala mortala, trebuie sa fim chinuiti de gandul clar ca viata ne este limitata, prea limitata?
Nu e pacat?
Nu e pacat sa ne irosim noi asa aiurea clipele pe care altii stiu ca nu le vor mai putea trai?
Nu e pacat sa ne batem singuri joc de ce avem stiind ca altii tanjesc dupa doar un minut in care sa faca ceea ce vor si pe care noi din lasitate il pierdem in gura si prejudecatile celorlalti?
La naiba cand o sa vina randul nostru sa traim? La 60 de ani? Ca sa nu mai auzim tineretul din ziua de azi nu stiu ce, tineretul din ziua de azi nu stiu cum.
Am obosit de atatea si atatea observatii, etichete, false reguli etice si morale care n-au niciun punct comun cu oridinea si linistea sociala, ci doar mofturi impuse de persoane prea inchise psihic.
E clar nu poti opri timpul,vantul si gura lumii... dar stii ce poti sa faci in schimb?
Sa iti astupi urechile si sa iti vezi de viata TA, nu de a lor... sau de ceea ce vor ei sa traiesti in a ta...

Niciun comentariu:

Si mi-ar placea sa intinerim impreuna

Cand ne-am intalnit eram amandoi batrani. Nu, nu in buletine, ci in suflet si gandire. Tu rigid si eu cam acra, niciunul nu mai stia, de fa...