18 martie 2008

Totul meu, putinul sau nimicul altuia!


Sambata mi-am dat seama cat pot sa fiu de superficiala si nedreapta. Sambata mi-am dat seama cat de demni de mila suntem cu totii. De ce?
Am auzit povestea cuiva destul de apropiat familieil mele. Am auzit cum un copil de 14 ani care sufera de un retard mintal este de o caldura sufleteasca si de o prietenie iesita din comun, cum se poate bucura cu toata inima pentru simplul fapt ca poate merge, ca isi ia tatal in brate pe care il pipaie constant sa se asigure ca este langa el, cum se mandreste pentru simplul fapt ca are buletin, cum rade doar ca rad si cei din jurul lor, cum traieste frumos, cu suflet bun.
Mi-au dat lacrimile si am realizat ca astfel de persoane nu sunt demne de mila si induiosarea noastra pentru ce viata duc, ci noi insina. Noi astia sanatosi, cu 2 picioare sanatoase, perfect functionabile, cu o vorbire clara coerenta, cu tot ce aveam si nu stim sa pretuim. Suntem superficiali si nu meritam darul acesta numit viata. Cum putem noi sa ne inraim doar ca am iubit de cateva ori si am fost deceptionati, doar ca prietenii ne-au insealt asteptarile, doar ca nu a fost tot timpul asa cum am vrut, ca nu am avut bani suficienti, resurse necesare? Pur si simplu cum?
Cum poate un copil care abia vorbeste, abia merge, sa aiba atata suflet, atata dragoste pentru viata si pentru cei care ii sunt alaturi? Cum poate sa se poarte atat de sublim cu o persoana pe care o vede foarte rar, in loc sa ii reproseze absenta sa de lunga durata? Cum poate sa zambeasca cand nu are lucrurile elementare?
Asta da lectie de viata. Nu mofturile noastre zilnice ca nu am bani de benzina, de cumparat toale, nu am ultimul telefon mobil si asa mai departe. Adevarul este ca pana cand nu ai o persoana alaturi, un exemplu elocvent ca acest copil, oricat ai vedea la striri, in presa nu poti sa realizezi ce inseamna.
Sa imi fie rusine ca eu m-am transformat intr-o fiinta inchisa, rece si retractara, doar ca nu a fost viata mereu buna cu mine. In loc sa realizez ca am tot ce imi trebuie sa fiu fericita, eu ma preocup in ce sa mai gasesc o sursa pentru nefericirea mea.
Eu merg. Eu pot gandi. Eu pot vorbi. Eu pot sa tin calumea o lingura in mana. Eu pot sa imi controlez muschii fetei si sa inchid gura. Eu pot atatea lucruri pe care altii doar le viseaza, dar nu ii impiedica sa se bucure de putinul pe care il au, si tot eu ma plang.
Penibil. Nu exista cuvinte suficiente sa zic ce dovada de lasitate si de stupiditate dau in fata vietii, iar acest eu nu ma vizeaza doar pe mine, cea care acum scrie(am uitat sa zic si amanuntul asta... Eu pot sa scriu) ci pe toti cei aflati in situatia mea.
Ce v-a facut rai? Ce v-a facut ranchiunosi? Ce v-a facut invidiosi?
Ce? Simplu! Prea mult bine. Asta este trebuie sa recunoaste... pe zi ce trece incepe sa ni se urasca cu binele... ori asta e de-a dreptul incredibil.
Nu cate kg ai in plus si in minus, nu cate haine din noua colectie ti-ai cumparat, nu cate electrocasnice de ultima generatie posezi ar trebui sa conteze ca tu sa fii OM... ci simplu fapt ca acum inspiri si expiri, ca acum poti sa citesti ce am scris eu aici (in cazul meu ca pot sa scriu ce cititi voi), ca poti sa vezi, ca poti sa vorbesti, ca poti ceea ce nu toti au fost binecuvantati sa aiba.
Uneori cred ca noi nu meritam toate privilegiile astea pe care noua ni le-a dat viata, iar pe altii i-a privat. Noi cei care le avem nu le pretuim, iar ei cei care au foarte putin sau deloc din ele se bucura la maxim de orice lucru,actiune care pentru noi inseamna banal.
Sincer? Comentariile sunt de prisos in cazul acesta, faptele si dovada ca putem sa invatam de la cei care chiar au ce sa ne invete, este tot ce conteaza.

2 comentarii:

Victor spunea...

si tocmai de aceea ar trebui sa traim viata la maxim si sa fim multumiti de ea.

Anonim spunea...

frumos articol....
succes mai departe!

Pasiuni insemnate

Imi plac semnele. De exemplu cele grafice, pe care le insirui ori de cate ori am inspiratie. Imi plac semnele. Semnele lui pe gatul meu s...