28 iulie 2008

Intrebare

OK, satula sa tot incerc sa analizez eu motivele pentru care barbatii si femeile inseala m-am hotarat sa intreb direct lumea.
Nu cred ca imi permit sa mai judec eu fara sa cunosc ce i-a determinat pe unii/unele sa apeleze la "rezerve".
Nu am cel mai popular blog, dar daca nu ar fi deranjul prea mare(nu vreau nume) va rog eu frumos cei/cele care au inselat, au avut macar intentia sa insele sa imi zica si mie ce i-a determinat. Am observat ca sunt atatea cupluri in care desi partenerul inselat are toate calitatile, "ispita" apare oricum. De ce?
Multumesc anticipat

14 iulie 2008

In urma lui...


Isi amesteca deceptiile cu zeci de vise. Spera de fiecare data sa isi amageasca tristetea cu optimism. Nu poate. Realizeaza ca isi sedeaza simturile prin ea. Ar urla de durere, ar sfasia orice sentiment ce ar vrea sa o incerce. Unde incape atata suflet? De ce nu poate sa isi renege intreaga existenta? Sa o ia de la capat?

Asa i se intampla de fiecare data. Credea ca timpul ii va desavarsi experienta si o va invata cum sa reactioneze, dar ea se pierde. Isi cedeaza sufletul oricarei scantei, traieste fiecare poveste cu si mai multa pasiune, iar la final ramane stearpa de orice emotie.

Da, o doare. Si da, ar reteza raul din radacina, doar ca i se pare atat de rationala absurditatea in care traieste. Isi da seama ca nu barbatii din viata ei sunt de vina, ci ea insasi. Nu ei o aleg pe ea. Ea ii alege pe ei. Involuntar, alege intotdeauna acelasi tip, dar cu un alt chip. De ce sa dea vina pe ei pentru esecurile sale sentimentale, cand realizeaza cat de asemanatoare sunt relatiile sale. Nu barbatii trebuiesc schimbati, ci „el-ul” acela absolut de care se (re)indragosteste.

Dar sa se schimbe pe ea ar fi dificil. Sa ii schimbe pe ei, insa, este obisnuinta.

04 iulie 2008

Ieri, astazi si… poate maine


In incercarile mele de a fi cinica si detasata emotional de tot ce se poate am inceput sa imi fac o “retrospectiva” asupra relatiilor mele. Adevarul este ca la ce tentative de relatii am avut, nu a fost greu deloc.

Cazurile fericite sau mai putin fericite de langa mine m-au facut sa ma intreb: cand se poate numi “relatie”, o relatie?.

Oricine, pana si eu, nu ar considera ca 3 zile, 5 zile si 5 saptamani pot sa insemne experienta sau “relatie”. Dar ori de cate ori sunt intrebata asupra experientei mele personale, amintesc de ele. De prima, de 3 zile, pentru ca a reprezentat primul meu sarut. De cea de-a doua de 5 zile, pentru ca a reprezentat prima mea tentativa de atasament emotional. Iar cea de-a treia, de 36 de zile, pentru ca a fost acea “relatie pansament”, in care am incercat (si nu am reusit) sa ma detasez emotional de cea de-a doua. Hm, privin putin in urma parca as fi avut parastase, nu relatii. Cu toate acestea nu le pot numi asa. Cu toate acestea sunt constienta ca pana la varsta de 18 ani si 4 luni nu am acumulat experiente personale.

In schimb am acumulat ani de experiente extrapersonale. Am fost a treia persoana in relatiile mamei mele, prietenelor si prietenilor mei. M-am bucurat odata cu ei, am suferit in acelasi timp cu ei si am luat-o de la capat mereu cu ei.

Am invatat ca unii se simt mai atasati de cineva cu care au stat 8 luni de zile, decat cu cei cu care au stat un an si. Am invatat ca unii nu pot intelege cum altora le vine greu sa se desprinda dupa cateva luni de “iubire” si ca ei considera ca 2 ani si jumatate inseamna infinit mai mult. Am invatat ca desi amintirile mai putin urate sunt mai multe, ei continua sa mearga brat la brat cu aceasi persoana doar pentru ca nu pot merge mai departe singuri.

Am invatat ca sunt suficiente 5 zile sa iti pierzi increderea in barbati si 5 luni sa uiti cat de urat s-a purtat iubitul cu tine si cat ai suferit, pentru a mai da inca o sansa unui lucru aflat in coma. E ca in cazurile de moarte cerebrala, stii ca doar niste aparate te mai tin conectat la viata, dar cu toate acestea ai speranta ca poate inca nu a aparut “lumina de la capatul tunelului”.

Am invatat ca poti sa spui la 17-18 ani ca nu vei mai iubi in viata ta, ca tot ce iti mai ramane sa faci este sa mori. Cand te gandesti ca mai sunt multi ani de resuscitari cardiace si de momente de genul, pare o idiotenie, dar cand te gandesti ca nu ai niciun control asupra viitorului pare perfect plauzibil.

Ne intoarcem in trecut atunci cand ne este frica de viitor. Acceptam sa ne sacrificam prezentul doar pentru a continua trecutul. Dar oare suntem dispusi sa ne sacrificam si viitorul in aceasi directie?

De ce nu putem renunta la ceva cand stim ca este nociv, doar pentru ca ne este frica sa privim dincolo de “noi” si sa fim iarasi “eu”?

Stim ca exista loc de mai bine, stim ca toata lumea ne indica alta directie, cu toate acestea suntem prea slabi sa acceptam un adevar dureros si preferam sa traim intr-o minciuna cu efect calmant.

Poate ca suntem masochisti, sau poate ca pur si simplu suntem sadici. Pentru ca desi “celalalt” este cel care ne raneste, noi suntem cei ce ne legam si incercam sa ne atarnam de ei.

Totul pare la inceput o joaca de copii, pentru ca se naste in niste copii, dar in momentul in care luam decizii incorecte legate de viitorul nostru, nu cumva ne comportam la o varsta inaintata, prea infantil?

Tranzitia aceasta se face greu, dar efectele pot fi mai rele decat ne imaginam. Dam la o anumita facultate doar ca sa fim cu cel pe care il iubim, desi am avut perioade intregi de cearta in relatie, desi stim ca sansele de supravietuire sunt minime si ca pana la urma va trebui sa infruntam o despartire REALA. Ne alegem alta facultate doar pentru ca iubitul ne cere, desi el niciodata nu isi sacrifica preferintele pentru noi. Nu mai iesim in oras cu prietenele, pentru ca am fi sunate din 5 in 5 minte de catre iubiti si am avea timpul limitat.

Nu cumva asta inseamna ca suntem doar umbra jumatatii din viata noastra? Asta sa insemne un intreg? Unul face tot ce-l taie capul, iar celalalt se adapteaza?

Ne permitem? Chiar ne permiem sa traim viata altuia in detrimentul vietii noastre?

Cand suficient este cu adevarat SUFICIENT?

Pasiuni insemnate

Imi plac semnele. De exemplu cele grafice, pe care le insirui ori de cate ori am inspiratie. Imi plac semnele. Semnele lui pe gatul meu s...