17 septembrie 2011

M-am pierdut de lume

As vrea sa uit.

As vrea sa uit tot ce mi-a calcat sufletul in picioare. Cum a durut si cat de puternic a simtit numai inima mea stie. Cat pierd din mine cand visele se spulbera si mai ales ca ranile raman mereu semi-deschise doar tipetele ce mi le-am inghitit in sec de atatea ori mai pot spune.Cum sa calci vise in picioare si sa mergi prin viata ca si cum nimic nu s-a intamplat incerc si in ziua de azi sa inteleg si sa nu judec.

...Dar nu pot. Pur si simplu nu pot.

Ma simt prea om sa cred ca putem ascunde in inimile noastre atata intuneric.

Unde-i lumina? Unde-i iubirea?

Cum de am ajuns sa ridiculizam dumniezeirea din noi? Cum de am ajuns sa radem de divinul ce ne-a fost cu atata bunatate oferit?

Suntem capabili de atata maretie si totusi preferam sa ne afundam in morcila. E mai placut mirosul de putregai si mai dulce gustul desertaciunii? Vad o lume care se pierde pe sine si ma simt neputiincioasa in fata acestei sinucideri in masa. Sclavi ai banului si slugi in slujba placerilor carnale am uitat ca mai avem si suflet si ganduri si LUMINA.

La ce te agiti sa obtii totul tau palpabil ce nu vine cu tine oricum dupa ce mori?!

Ma uit si ma gandesc ce vor produce sufletele voastre la batranete. Mi-e rusine sa ii stiu pe toti inzestrati cu minte si suflet, dar, cu toate acestea, dependenti doar de trup.

Unde se duc visele, atunci cand se duc? Ce facem cu iubirile apuse? Cui sau spre ce le lasam in urma? In ce sa credem atunci cand nu mai credem? Cand nici macar in noi nu mai vedem urma de speranta necesara deplasarii inainte la ce mai putem sa apelam?
Iarta-ma ca te judec, dar nu pot sa ma abtin sa nu te intreb de ce vrei sa fii una si aceeasi cu definitia altora, cand Universul ti-a oferit sansa de a fi minunatul TU. Am uitat sa ne ascultam inima si ne intrebam de ce suntem atat de nefericiti. Si nu, fericirea nu e starea pe care o ai cand te sedezi si iti schimbi pe moment realitatea cu alcool, droguri, orgii, cumparaturi si alte metode asemanatoare.

Oamenii nu mai stiu sa iubeasca pentru simplul fapt ca au fost inzestrati cu aceasta capacitate si atat. Fara pretentii si asteptari. O fac doar in baza continuarii "pentru ca X si Y". Totul in iubirea lor e un schimb economic, social sau necesar egoului personal.

Il inteleg astazi,mai mult ca oricand, pe Cioran de ce a afirmat atat de bine si actual urmatoarele: ” Calul nu ştie că e cal. - Ei şi? Nu văd ce-a câştigat omul ştiind că e om.”.

15 septembrie 2011

Monolog pentru acceptarea de mine

Tremurul unor degete care se rătăcesc în mătasea pielii mele este tot ceea  ce mai știe sinele meu că a uitat să curgă. Pe măsură ce îmi aduc aminte cum răsuflări se pierdeau dincolo de murmurul șoaptei, sângele îmi fierbe trăiri pe care am omis să le mai dau trupului meu.

Când noapte se ascundea în mireasma ilicitului cu note de bază pe praful de stele și apoi îmi părea că îmi pătrunde din ce, în ce mai adânc gândul de noi, iar buzele te doreau pe tine și numai pe tine… e un atunci ce-mi pare finit. Nu găsesc nedoritul de tine nici măcar acum, cu speranțe șubrede în simțire, când mi se pare că ne-am îndepărtat din ce în ce mai mult și că distanța e mai mare decât lumea în care ne afundăm.

Ești în fiecare clipă din mine și te scap cu minute întregi de negări ale memoriei și teamă pentru ziua de mâine. Când îți uit existența mă afund în realitate și devin oarbă de vise. Cumplit sentiment de slăbiciune! E ca și cum aș deveni fadă pe axul Pământului, pentru că încep să pierd adevărul din mine.

A uita să simți este ca și cum ai uita să mergi… știi că trebuie să îți folosească și la altceva picioarele, dar pur și simplu nu mai cunoști la ce anume… ori cum anume. Așa și cu inima asta a mea care uneori simte că trebuie să mai bată și cu speranța de tine.

Ei mă incriminează că mă pierd în așternuturi de povești romantice și neverosimile. Ei mă abat de la lumina ce mă conduce spre tine și îmi arată bezna vieții fără de iubire. Eu cad pradă tentației de a mă plafona în ceea ce ei numesc “lumea reală”, doar că nu pot. Oricât aș încerca să fiu cinică și sarcastică, în mine nu se întâmplă reacția firească lor. Eu tot cu gândul la tine îmi sting apusuri și refuz să cred că inexistența ta actuala este argumentul lor indestructibil.

Cum pot ei să cunoască adevărul când materialul le-a închis sufletele și tot ceea ce le este străin plăcerii primare li se pare imposibil a fi?

Dincolo de totul ceea ce pare să mă înconjoare eu știu că mai există și altceva. O altă dimensiune de trăire, un alt răsărit de emoție. Goi și pustiiți de viață… îi văd cum vor să ma ademenească și pe mine. Ei nu vor decât să primească și să adune. Nici nu concep că uneori este suficient să dai și să nu mai aștepți nimic la schimb. Să te dai pur și simplu. Să curgi prin tine cu iubire și să te răsfrângi asupra minunii de a fi capabil să oferi. Limitați- ei vor să limiteze.

Și curge timpul peste ei și îi spală precum un val care alunecă ușor peste linul țărmului. Nu mai rămâne nimic, doar ce au strâns… ce-au strâns degeaba, căci timpul îi adună seci și fără de nimic. Câți dintre ei mai știu să se bucure de jocul de nuanțe al apusului târziu de toamnă? Câți dintre ei mai vibrează în furia furtunilor de vară și sunt una cu ploaia, când îi prinde rătăcind pe străzi?

Și vor să mă transforme în asta: cenușă și fum ale spiritelor arse. Vor să trag după mine, la fel ca ei, hoitul sufletului mort de foame… foame de iubire. Ei vor să se preschimbe în nimic pentru alții. Ce prostie! Să te modelezi doar pentru că un alt nefericit își varsă frustrări asupra ta. Ce risipă!

Îi știi și tu. Îi vezi pretutindeni cum se agită și încearcă să își provoace viață prin electroșocuri cu deșertăciuni. Senzație scurtă de bine… apoi nesuferita dimineață care îi găsește la fel de singuri și de triști. O iau de la capăt și se învârt în același cerc vicios, până când amețesc și amorțesc definitiv. Par vii, dar au putrezit de prea mult timp… așteaptă doar momentul când moartea le va cuprinde și nefolositorul trup. Oricum nu mai contează, căci inima lor bate în gol.

Eu nu vreau să devin așa ceva. Eu vreau ca inima să îmi pulseze în vene dragoste, dezamăgire, tristețe, fericire, pasiune, nebunie, răsuflări tăiate și râsete zgomotoase și pofticioase. Vreau să rămân în caruselul meu de vânt, soare și gând, unde totul e când și cum doresc... doar că, uneori fiind atât de amețită, uit să le mai îmbin cum trebuie și ies poțiuni noi, interesante, vibrante.

Privește-mi haosul și obișnuiește-te cu această manieră de ordine. E tot ceea ce sunt și vreau să fiu. Între cer și pământ mă joc cu luna care-mi aprinde stelele. E firescul meu neobișnuit, prea plinul meu de iubire. În lumina de a fi mă joc cu vise colorate pe tavanul destinului. Mă cert cu zânele și apoi le împac cu un zâmbet.

Ori mă accepți cu totul meu șui, visător, bleg, romantic, pisălog și chițăitor, ori ,la fel de bine, poți să îți vezi de drum. Nu mă schimb pentru nimeni. Nu pot și nici nu îmi place să joc roluri în iubire. De actori ieftini e plină scena lumii, iar eu vreau doar realul din tine. - MSZ

Si mi-ar placea sa intinerim impreuna

Cand ne-am intalnit eram amandoi batrani. Nu, nu in buletine, ci in suflet si gandire. Tu rigid si eu cam acra, niciunul nu mai stia, de fa...