24 octombrie 2011

Azi mă dezic de tine

Neiubitule,
Astăzi vreau să ne despărțim.

Mi-am dat seama, în greutatea dezordinii din gândurile mele, că tu exiști în mine doar ca necesitate și personificare a unor inchipuiri. Am nevoie de tine atât cât să îmi sprijin sufletul de un șablon al idealurilor mele sentimentale. Nu îmi folosești decât pentru speranța încăpățânată, care s-a agățat cu degete scurte de marginea conturului tău.

Absența ta mă sperie doar pentru că ar fi o lipsă de motiv atunci când vreau să îmi justific dulcegăriile pe care, uneori, le declam. Atât și nimic mai mult. Îmi pare rău că trebuie să îți spun că tu, OMUL, mă interesezi de la prea puțin, la mai deloc și că, de fapt, eu îndrăgeam inexistentul tău, pe care ți-l atribuisem într-un timp când am fost prea flămândă de emoții.

Ai fost doar o plăsmuire. O plăsmuire care a rulat ani de zile pe ecranul minții mele, prea jucăușă cu realitatea ce mi te prezenta din ce în ce mai gol, cu fiecare clipa ce ne scurgea kilometri de distanță. Numai că eu mă mai încăpățânam să colorez interiorul din contururi ce ți s-au estompat.

Nu îți neg măreția, ci doar admit că niciodata nu am cunoscut-o. Dacă a fost din vina mea, ori din a ta, asta doar Universul dintre noi doi o știe. Dacă am insistat prea mult asupra ființei mele cu necunoscutul din tine și dacă am insistat să îi bag pe gât povești inventate doar, doar îi mai găsesc o scuză am ajuns să o știu acum și conștient.

O dezordonată care s-a încurcat în ițele propriilor vise și care încearcă să refacă ghemul de aur al Ariadnei, pentru a putea să își mai salveze timpul nescurs din anul 21 de viață… și care crede că această scrisoare este primul capăt, dacă nu chiar cel din urmă.

Ți-am scris de atâtea ori în gandurile mele și nu numai. Te-am așteptat cu mintea în nori și cu sufletul ușor. Am devenit oarbă cu tot ceea ce înseamnă lume și m-am uitat pe mine. Am facut tot felul de legături bolnăvicioase și noduri marinărești de începător, iar o furtună -oricât de mică- ar fi putut să mă ucidă. Nu este normal și nici corect față de mine, de tine, de tot ceea ce însemnăm noi ca pâlpâire de viață.

Acum te las.
Trebuie.
Este timpul.
Nu îmi este ușor și, sincer, o parte din mine refuză cu îndârjire această despărțire, însă câteodată este mai bine să nu ai totul. Altfel, nu ai mai cunoaște ce înseamnă recunoștința și minunea, ori eu nu vreau să devin imună la ele.

Îț mulțumesc pentru ceea ce mi-ai dăruit, dar mai ales pentru tot ceea ce nu mi-ai oferit!
Vreau să îți mai cer o singură favoare: mi-a căzut luna plină- așează-mi-o,te rog, pe noptieră și apoi să dormim!
Ne așteaptă visele de lună nouă...
... ca și până acum: fiecare la altă fereastră.

Mi-e somn de tine,
A ta neiubită - MSZ

17 octombrie 2011

(Ne)Gând

(Ne)Gând
Uneori aș vrea să îmi donez speranța cuiva care chiar ar ști să o aprecieze, ci nu să o țină suspendată strâmb, între două bătăi de inimă și acelea destul de nesigure.

Și iar nu mai știu ce vreau, cum vreau, de ce vrea… și totuși parcă vreau.

Nu am puterea de a îmi înțelege acceptarea și, în același timp, lupt cu încăpățânarea de a nu o integra în mine. Să știi că nu poți, nu ai voie, dar să te avânți cu atâta repeziciune, tind să cred că îmi reprezintă imbecilitatea. Am toate motivele, argumentele, gândurile și vorbele care mă dezic de EL, dar eu mă încăpățânez să nu o fac. Deși îmi doresc… ori, cel puțin, cred că vreau.

Și nici speranța… Nu, nici pe ea nu pot să o abandonez. Pentru că simt că trebuie să mai cred… măcar de câteva ori bune. Cât timp mai întâlnesc bărbați care îmi sărută mâna este clar că nu pot să mă dezic de optimismul (re)clădirii de iluzii.

Serios!
Amoruri fine, amoruri ieftine, amoruri prea scumpe și prea scurte, prea lungi, prea banale... prea... prea oricum ar fi, cred că ar trebui să le vreau. Ori nu ar trebui, dar măcar ar merita. Așa pentru experiență și posteritate. Cu avânt, cu dor de gând… cu orice o fi, atâta timp cât vine din totul meu cutezător.

Și uite-mă cum mă contrazic – din nou (ce surpriză!)- singură. Mă critic cu vehemență, îmi fac procese de conștiință și mă cert cu orele… și, într-un final, mai mult degeaba decât cu folos. Nici nu știu ce să mai spun în apărarea sau în acuzarea mea, doar că... Vreau.

Încă mai vreau o Iubire. Una și bună. Cu tot și cu nimic inclus, eventual aici și acum… dacă nu, o pot lua și la pachet, dar să fie gata repede. Bine că am răbdare! Doar să nu se răcească. Nu prea are rost să o reîncălzești. Își pierde din gust.

Ah! Câtă nebunie într-un singur om! Și parcă este frumos așa, chiar dacă uneori nu-mi pare.

Și mi-am adus aminte că m-a întrebat taximetristul, într-o seară, dacă sunt fericită și i-am răspuns fără ezitare “DA!”. Auzisem perfect întrebarea și toată ziua îmi plânsesem neajunsul inimii, însă atunci, acolo între gând și negând (că-i “ne” plus „gând”, ori că-i pur și simplu “negând” - par perfect valabile) am scos din subconștientul meu această afirmație. Nu știu de ce, iar astăzi l-am întors pe toate părțile încercând să îi găsesc etichete și cusături strâmbe, pentru a spune mai apoi “cine știe, poate chiar sunt”. Deși nu sunt cu totul. Însă mai bine decât alții.

...Iar am scăpat paleta de cuvinte și mi-au ieșit nuanțe împrăștiate.
Îmi ador coerența. Păcat ca doar eu mi-o înțeleg, dar știu că o înțelege și EL și îmi este suficient.

Nici bună, nici rea. Nici frumoasă, nici urâtă. Nici deșteaptă, nici proastă. Doar EU . Pur și simplu EU. Sau nu chiar pur și simplu, dar sigur EU.

Cu dor și speranță.
Cu gând și iubire.
Cu lumină și dorință.
Întotdeauna! - MSZ

Si mi-ar placea sa intinerim impreuna

Cand ne-am intalnit eram amandoi batrani. Nu, nu in buletine, ci in suflet si gandire. Tu rigid si eu cam acra, niciunul nu mai stia, de fa...