30 martie 2013

Marturisesc "pacatul" de a scrie

Realizez cu bucuria unui copil ce a aflat ca stie si poate sa mearga de unul singur, faptul ca existenta mea nu se va termina cu ultima bataie de inima, nici cu ultima gura de aer, ci cu ultima alunecare a penitei.

Cand nu o sa mai scriu, nu o sa mai fiu.
Simplu.
Nu pot sa imi imaginez cum o sa traiesc sau cum s-ar putea numi traire o parte din viata mea fara nevoia si bucuria de a insira litere pe pagini.

Unii traiesc iubind, altii pictand, altii facand fotografii, eu ma identific prin cuvant, prin cuvinte, prin cuvantare.

Si la inceput a fost Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu.
Asa imi este mie viata, asa imi este mie destinul: sa port povara bucuriei de a fi capabila sa ma exprim in scris, in vorbit, in compus texte.

Mi-ar fi placut sa pot sa pictez, ori sa desenez cu aceasi usurinta cu care ma exprim. As fi adorat sa fiu capabila sa cant si sa ma inspir din muzica sferelor. Dar nu: eu scriu si scriu si scriu, pana cand sufletul meu se linisteste.

De multe ori am fost intrebata cum fac asta, de unde imi vin povestile, cum se petrece actul creatiei. Am zambit si am raspuns de fiecare data: 'de nicaieri si de pretutindeni'.

Eu nu stiu ce am de gand sa scriu atunci cand ma apuc sa tastez sau sa manuiesc ustensilele cu diverse paste si cerneluri (chiar nu traiesc, ori n-am trait fizic si personal toate insemnarile mele). Ceva, de niciunde, ma indeamna sa ma apuc de creat si abia la sfarsit vad ce am savarsit.
Nu fac planuri de idei, nu pornesc de la o ipoteza pe care sa o demonstrez prin argumente.
Nu.
Pur si simplu scriu, pe unde si pe ce apuc, iar apoi imi vad 'panza', apoi mi-o inteleg, apoi mi-o cuprind cu ochii.
De cele mai multe ori scriu pe strada, sau in metrou, sau in autobuz. Rar ma apuca dorinta de creatie cand sunt la birou, ori in fata calculatorului. Lumea ma inspira si oamenii imi dau imboldul. Daca nu sunt in societate, daca nu sunt printre ei nu imi vin ideile. Este suficient sa trec pe langa o cladire, pe langa doi batrani pe o banca, pe langa o tipa care vorbeste la telefon si cu pasi fermi se grabeste sa ajunga la destinatie... in acel moment se declanseaza scanteia.

Imi vine o fraza, ori o idee si incep sa o dezvolt pana unde mi se permite. Cand vad ca incep sa imi gandesc scrierile imi dau seama ca trebuie sa le inchei si ca actul creator s-a savarsit.
Daca ma incapatanez sa continui nu voi face decat sa ii ofer banalul.
Gata.
Acum am sfarsit si aceasta marturisire.

Sunt in autobuz si ma indrept spre casa. Inspiratia tocmai m-a parasit si am inteles ca trebuie sa termin.

Va multumesc ca ati avut rabdarea sa ma cititi si acum!

Niciun comentariu:

Forme de iubire

"- Daca m-as ingrasa, pentru ca mananc mult sau as slabi foarte tare, pentru ca mie imi plac slabanoagele nu m-ai mai iubi? - Ba te...