28 decembrie 2014

Dragostea e oarba

Intotdeauna m-am indragostit de barbati al caror chip nu mi-l puteam aminiti. Desi ii vedeam zilnic si aveam poze cu ei, atunci cand incercam sa mi-i imaginez nu ii puteam reprezenta mental. Ba mai mult aveam un soi de jena sa le privesc poza, sa le definesc fiinta in niste linii clare: ochi, buze, sprancene, pometi s.a.m.d.. De asta ma si intriga faptul ca ei imi cereau zilnic sa le dau poze cu mine. Cum adica vor sa le trimit o poza? De ce au nevoie de chipul meu pentru a-si "hrani" emotia, pe pielea lor nu ramanea senzatia?

Voiam noaptea, inainte sa adorm, sa retraiesc episoade si cu ochii inchisi sa revad persoana lor. Doar ca trasaturile lor imi veneau in minte sub forma de emotie, gandindu-ma la ei simteam ceva, nu vedeam ceva. Oi fi eu mai chinestezica decat altii, nu stiu, dar stiu ca, de fiecare data, cand mi-a trecut "indragosteala" primul semn a fost exact faptul ca puteam sa dau o fata gandurilor mele cu ei. Apoi, ma intrebam daca nu cumva eu ma indragosteam de proiectii si nu de oameni. Daca nu cumva refuzul meu constient sau inconstient de a-i fixa in caracteristici fizice nu dadea de gol ca eu indrageam iluzii.

Oare asta or fi vrut sa spuna inteleptii atunci cand ne-au invatat ca "dragostea e oarba"? Este posibil ca doar aceia pe care fiinta noastra ii reproduce sub forma de senzatii, ci nu de imagini, sa fie cei pe care chiar i-am vazut, nu doar i-am privit? - MSZ

Niciun comentariu:

Si mi-ar placea sa intinerim impreuna

Cand ne-am intalnit eram amandoi batrani. Nu, nu in buletine, ci in suflet si gandire. Tu rigid si eu cam acra, niciunul nu mai stia, de fa...